cioplitor - explicat in DEX

cioplitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CIOPLITÓR, -OÁRE, cioplitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care cioplește, care se ocupă cu cioplitul. 2. S. n. Rindea cu talpa curbă; p. ext. cuțitoaie. 3. S. n. Unealtă cu care potcovarul curăță copita calului. – Ciopli + suf. -tor.

cioplitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cioplitór¹ (persoană) (cio-pli-) s. m., pl. cioplitóri

cioplitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cioplitór² (unealtă) (cio-pli-) s. n., pl. cioplitoáre

cioplitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cioplitor m. 1. cel ce cioplește lemnul sau piatra; 2. lucrător la ocne, care netezește pereții de sare; 3. sculptor ordinar; 4. un fel de rândea.

cioplitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CIOPLITÓR, -OÁRE, cioplitori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care cioplește, care se ocupă cu cioplitul. 2. S. n. Rindea cu talpa curbă; p. ext. cuțitoaie. 3. S. n. Unealtă cu care potcovarul curăță copita calului. — Ciopli + suf. -tor.

cĭoplitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
cĭoplitór m. Lucrător care cĭoplește, maĭ ales peatră [!]. Sculptor prost. S. n., pl. oare. Rîndea cu tăișu curb cu care se ĭaŭ primele așchiĭ ale uneĭ scîndurĭ în ainte [!] de a o fățui.