cusur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUSÚR, cusururi, s. n. 1. Imperfecțiune, defect, meteahnă, hibă;
p. ext. viciu.
2. (
Înv.) Rest, lipsă dintr-o sumă de bani (datorată)
3. (
Înv.) Aluzie – Din
tc. kusurcusur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cusúr (cusúruri), s. n. –
1. Lipsă, lacună. –
2. Rest, sold. –
3. Rest, bani dați ca rest. –
4. Defect, imperfecțiune, meteahnă. –
5. (Înv.) Greșeală, eroare. –
6. (Înv.) Aluzie. –
Mr. cusure, megl. cusur. Tc. kusur (Roesler 597; Șeineanu, II, 150; Cihac, II, 570; Berneker 652; Lokotsch 1268; Ronzevalle 134),
cf. ngr. ϰουσούρι,
alb.,
bg.,
sb. kusur. –
Der. cusurgiu, adj. (care găsește cusururi);
cusurliu, adj. (care critică).
cusur (Dicționaru limbii românești, 1939)cusúr n., pl.
urĭ (turc. [d. ar.]
kusur; ngr.
kusúri, alb. bg.
kusúr). Defect
Fig. Fam. Restu (lipsa) de la o sumă maĭ mare:
dă-mĭ cusuru de la un pol.cusur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cusúr s. n.,
pl. cusúruricusur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cusur n.
1. defect, lipsă:
nu-i om fără cusur PANN;
2. rest de bani:
cusurul mi-l va da mâine PANN;
3. fig. aluziune fină:
cu un cusur subțire îl făcea să priceapă ISP. [Turc. KUSUR].
cusur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUSÚR, cusururi, s. n. 1. Imperfecțiune, defect, meteahnă, hibă;
p. ext. viciu.
2. (
Înv.) Rest, lipsă dintr-o sumă de bani (datorată).
3. (
Înv.) Aluzie. — Din
tc. kusur.