cusurgiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUSURGÍU, -ÍE, cusurgii, s. m. și
f.,
adj. (
Fam.) (Persoană) înclinată să găsească cusururi (
1) la orice; (persoană) care are chef de ceartă. –
Cusur +
suf. -giu.cusurgiu (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cusurgiu, -oaică, cusurgii, -oaice s. m., s. f., adj. 1. (persoană) înclinată să găsească imperfecțiuni / defecte la orice
2. (persoană) care are chef de ceartă
cusurgiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cusurgíu s. m.,
art. cusurgíul; pl. cusurgíi, art. cusurgíii (
-gi-ii)
cusurgiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUSURGÍU, cusurgii, s. m. Bărbat înclinat să găsească cusururi (
1) la orice; bărbat care are chef de ceartă. —
Cusur +
suf. -giu.