un (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)un num. –
1. Art. nedefinit: obiect neindividualizat. –
2. Num.: primul număr în numărătoare. –
3. Pron.: ține locul unui subst. fără a indica în mod precis obiectul. –
Mr.,
megl. un, ună, istr. un ur. Lat. ūnus (Pușcariu 1808; REW 9075),
cf. vegl. yoin, it.,
sp. uno, prov.,
fr.,
cat. un, port. hum. – Forma 1 și 2
un, f. o; 3
unul, f. una. Gen. unui(a), f. unei(a), pl. unor(a); a- paragogic este propriu
pron.,
cf. acel. Pron. se paote folosi ca
adj. pentru a scoate în relief și înseamnă „unicul, singurul”:
cf. cine poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu? (Coresi). Forma
f. una în funcție de
pron. nedef.
n. înseamnă „ceva, un lucru nedefinit, o lovitură”. Unele dintre expresiile cu
un sînt balcanice,
cf. unul și același, ngr. είς ϰαì ỏ αὐτος;
unul și unul, ngr. ἔνας ϰ’ἔνας;
una, ngr. μιά.
Der. uni, vb. (a pune împreună, a asambla, a grupa), pe care Pușcariu 1814 îl reduce la
lat. unire; uneală, s. f. (unire);
unire, s. f. (acțiunea de a uni);
unit, adj. (care formează un tot;
s. m., persoană care aparține bisericii greco-catolice, uniat);
unime, s. f. (unitate);
unicel (
var. înv. unișor),
adj. (unic). –
Comp. unealtă, s. f. (sculă; utilaj), pare să fie rezultat din
une-alte (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 276; Philippide,
Principii, 148; Iordan,
Dift., 88; Tiktin; REW 382);
unelti, vb. (a face, a făuri; a complota, a urzi intrigi);
uneltitor, adj. (intrigant, care se ține de intrigi);
întruni, vb. (a reuni, a alătura);
într’una, adv. (mereu);
de-a una, adv. (
înv., mereu) de unde
totdeauna (
var. întotdeauna),
adv. (mereu);
uneori, adv. (cîte o dată);
desuni, vb. (a desface, a separa).
Cf. împreună, vreun. Der. neol. unic, adj., din
fr. unique; unifica, vb., din
fr. unifier; uniform, adj., din
fr. uniforme; unison, s. n., din
fr. unisson; unitate, s. f., din
fr. unité; uniune, s. f., din
fr. union; reuni, vb., din
fr. réunir.un (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)un3 num. m., g.-d.
únui; f.
o, g.-d.
únei (am un frate, nu doi)un (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care îl determină denumește obiectul neindividualizat în discuție)
Un prieten. ◊ (Accentuează noțiunea exprimată de substantiv)
O bucurie se vestea în ochii ei. ◊ (Dă sens general substantivului)
Un artist, fie și mai genial decât Paganini. ♦ (Înaintea unui nume propriu sugerează o comparație) Unul ca..., unul asemenea cu...
Mi se părea că văd un Platon. ♦ (Dă valoare substantivală unor cuvinte pe care le precedă)
Un murdar. [
Gen.-
dat. sg. unui, unei; gen.-
dat. pl. unor] –
Lat. unus, una.un (Dicționaru limbii românești, 1939)un, o (izolat.
únu, úna) num. (lat.
ûnus, it. sp.
uno, pv. fr.
un, pg.
um. O vine din
*ună). Maĭ puțin de cît doĭ, fără păreche [!], simplu, singur, unic:
un franc, un singur franc, o liră, dă-mĭ și mie una, adevăru e unu, era una (unică) la părințĭ. Întîĭu (la numerotare):
pagina unu, la ceasu unu, la ora unu. S. m. Cifra care arată acest număr:
un unu, doĭ unu saŭ
doĭ de unu. Art. nehotărît.
A venit un om, o femeĭe, inu e o plantă. Unu și unu saŭ
tot unu și unu, fiecare în parte plin de merite:
acest om are patru fiĭ tot unu și unu, soldațĭ unu și unu. A fi unu și jumătate (fam.), a fi priceput, șiret, viclean:
era un pungaș și jumătate. Una... alta, un lucru, alt lucru:
una e să fiĭ bogat, și alta să fiĭ fericit. A trage (saŭ
a da)
cuĭva una, a-ĭ aplica o lovitură:
calu îĭ trase lupuluĭ una cu copita, cînd țĭ-oĭ da una (subînț.
aĭ să te astîmperĭ).
A nu avea nicĭ de unele (VR. 1925, 11-12, 317), a nu avea cele necesare.
Una-doŭă... cutare, se zice cînd unu nu face saŭ nu vorbește de cît [!] despre un singur lucru, care-ĭ place:
bețivu... una-doŭă... rachiŭ ! Nu cu una, cu doŭă, nu ușor, nu fără dificultate:
nu-l poțĭ convinge cu una, cu doŭă. Nicĭ una, nicĭ doŭă, fără multă vorbă, fără alte formalitățĭ;
nicĭ una, nicĭ doŭă, gardistu îl duse la poliție. Una ca asta, asemenea lucru:
n´am maĭ auzit una ca asta. Pînă una alta, pînă să ajungem la timpu cela, pînă atuncĭ:
pînă una alta, ĭa să bem un ceaĭ ! Toțĭ pînă la unu, toțĭ fără excepțiune.
Știĭ una știĭ ce gîndesc eŭ ?
Una adv. Împreună unit:
provinciile Româniiĭ eraŭ odată despărțite, dar acuma-s una. A fi una cu cineva, a te face una cu cineva, a te uni cu el.
A o ține una, a nu vorbi de cît [!] de lucru cela:
acesta o ține una că vrea să plece. Într´una, mereŭ:
a ploŭat într´una. Tot una, 1. acelașĭ lucru:
tot una e dacă te ploŭă orĭ
dacă cazĭ în apă; 2. murdar așa în cît [!] nu se maĭ distinge ce-a fost:
căzuse în șanț, și, cînd s´a sculat, era tot una de noroĭ; m´am făcut tot una de făină. – În est
on (dar izolat tot
unu):
on om.un (Dicționaru limbii românești, 1939)un', V.
unde.un (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)un n.
1. cel dintâiu dintre toate numerele:
2. cifră ce arată pe unu. [Lat. UNUS]. ║ a.
1. simplu, care nu admite pluralitate;
2. singur, care nu e niciodată contrar sieș:
adevărul este totdeauna unul; unul și unul, ales dintre mulți, eminent;
unul și jumătate, fig. șiret, viclean. ║ pr. nehotărît:
un om.un (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UN, O, unii, unele,
art. nehot. (Substantivul pe care îl determină denumește obiectul neindividualizat în discuție)
Un prieten. (Accentuează noțiunea expri¬mată de substantiv)
O bucurie se vestea în ochii ei. ◊ (Dă sens general substantivului)
Un artist, fie și mai genial decât Paganini. ♦ (înaintea unui nume propriu sugerează o comparație) Unul ca..., unul asemenea cu...
Mi se părea că văd un Platon. ♦ (Dă valoare substantivală unor cuvinte pe care le precedă)
Un murdar. [Gen.-dat.
sg. unui, unei; gen.-dat.
pl. unor] —
Lat. unus, una.un (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)un1 adj., pr. m., g.-d.
únui, pl.
únii; f.
o, g.-d.
únei, pl.
únele, g.-d. m. și f.
únor (caut pe un profesor, nu pe altul)un (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)un2 art. m., g.-d.
únui, f.
o, g.-d.
únei; pl. m. și f.
níște, g.-d.
únor (este un laș)