irod - explicat in DEX

irod (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IRÓD, irozi, s. m. 1. (La pl. art.) Veche dramă populară de origine creștină, reprezentând nașterea lui Cristos, pe care tineri costumați o joacă în perioada Crăciunului; vicleim. 2. Fiecare dintre colindătorii costumați care umblă cu vicleimul. ♦ Fig. (Ir.) Comedian, paiață; om cabotin. – Din sl. irodŭ.

irod (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
iród (irózi), – Fiecare din personajele dramei populare a vicleimului, care reprezintă nașterea lui Cristos și uciderea pruncilor. De la Irod, și acesta din gr. ’Hρώδης, sl. Irodŭ (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178; Densusianu, GS, VI, 363; DAR). – Der. irodie, s. f. (zînă, zîna-zînelor), probabil de la Irodiada (DAR); irodiță, s. f. (zînă rea, duh rău).

irod (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
IROD, numele mai multor suverani ai Palestinei antice. Mai importanți: 1. I. cel Mare, rege al Iudeii (37-4 î. Hr.), dependent de Roma. În timpul domniei lui I. puterea sacrală este separată de cea laică, iar marii preoți sunt numiți și revocați de suveran, după modelul monarhiilor elenistice. 2. I Antipas, etnarh al Galileii și Pereii (4 î.Hr.-39 d. Hr.), fiul lui I. (1). Potrivit tradiției, la cererea soției (Irodiada) și a fiicei acesteia (Salomeea), l-a decapitat pe prorocul Ioan Botezătorul. 3. I. Agrippa, rege al Iudeii (41-44 d. Hr.), nepotul lui I. (1). A dobândit domnia cu sprijinul împăratului roman Caligula.

irod (Dicționaru limbii românești, 1939)
iród m. (d. regele Iudeiĭ Irod, ngr. Iródis, căruĭa i se atribue [!] măcelărirea pruncilor cu scop de a-l ucide pe Hristos). Pl. Ceată de flăcăĭ care, de la Crăcĭun pînă la Bobotează (orĭ și maĭ în colo [!]), umblă mascațĭ și îmbrăcațĭ în costume multicolore, purtînd și corone [!] de lemn acoperit cu hîrtie colorată, și care daŭ pe stradă orĭ pin [!] curțĭ reprezentațiunĭ populare în care e vorba de Irod. A umbla cu iroziĭ, a umbla în ceata irozilor. Fig. Paĭață, saltimbanc, clovn, om neserios: veacu nostru ni-l umplură saltimbanciĭ și iroziĭ (Em.). V. mocănaș.

irod (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
iród (colindător) s. m., pl. irózi

irod (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
*Iród (personaj biblic) s. propriu m.

irod (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
irod m. 1. numele moldovenesc al vicleimului (după Irod, împăratul Iudeii, care figurează în reprezentațiune); 2. mască: ți se părea (cocoșu) că-i un irod de cei frumoși CR.; 3. fig. paiață: veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii EM. [V. Irod].

irod (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Irod (Herod) m. numele mai multor principi și regi ai Iudeii: IROD CEL MARE ordonă măcelul pruncilor (39 a. Cr. – 4 d. Cr.); IROD ANTIPA, fiul celui precedent, contemporan cu Crist, făcu să piară St. Ioan Botezătorul după placul soției sale Irodiada (4 a. Cr. – 39 d. Cr.); IROD AGRIPA I, regele Evreilor, nepotul lui Irod cel Mare (37-44 d. Cr.).

irod (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IRÓD, irozi, s. m. 1. (La pl. art.) Veche dramă populară de origine creștină, reprezentând nașterea lui Hristos, pe care tineri costumați o joacă în perioada Crăciunului; vicleim. 2. Fiecare dintre colindătorii costumați care umblă cu vicleimul. ♦ Fig. (Ir.) Comedian, paiață; om cabotin. — Din sl. irodŭ.