ironic - explicat in DEX

ironic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IRÓNIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor; care conține, care exprimă o ironie; înțepător. – Din fr. ironique, lat. ironicus.

ironic (Dicționar de neologisme, 1986)
IRÓNIC, -Ă adj. Care face ironii, care exprimă o ironie; înțepător. [Cf. fr. ironique].

ironic (Marele dicționar de neologisme, 2000)
IRÓNIC, -Ă adj. care ironizează, care exprimă ironie; înțepător. (< fr. ironique, lat. ironicus)

ironic (Dicționaru limbii românești, 1939)
*irónic, -ă adj. (vgr. eironikós, lat. irónicus). Plin de ironie: om, discurs, surîs, gest ironic. Adv. Cu ironie: a surîde ironic.

ironic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
irónic adj. m., pl. irónici; f. irónică, pl. irónice

ironic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ironic a. cu ironie: ton ironic.

ironic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IRÓNIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor; care conține, care exprimă o ironie; înțepător. — Din fr. ironique, lat. ironicus.