ironie - explicat in DEX

ironie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Expr. Ironia sorții = joc neașteptat al întâmplării. – Din fr. ironie, lat. ironia.

ironie (Dicționar de neologisme, 1986)
IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conținând o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].

ironie (Marele dicționar de neologisme, 2000)
IRONÍE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. (< fr. ironie, lat. ironia)

ironie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
IRONIE bășcălie, harneală, mișto, tiflă.

ironie (Dicționaru limbii românești, 1939)
*ironíe f. (vgr. eironeia, lat. ironia, întrebare naivă făcută cu scop de a-țĭ bate joc, cum avea obiceĭ să facă filosofu Socrate; ironie). Bătaĭe de joc, luare în rîs pin [!] vorbe contrare la ceĭa ce cugețĭ tu (de ex.: vulpea zise măgaruluĭ: mintosule, de unde viĭ?) Fig. Contrast întîmplător care seamănă a bătaĭe de joc (cum ar fi un mare navigator înecat într´o baltă): ironie a soarteĭ.

ironie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile

ironie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ironie f. 1. batjocură fină; 2. figură de retorică prin care se zice contrarul de ceea ce vrea să se dea a înțelege.

ironie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Expr. Ironia sorții = joc neașteptat al întâmplării. — Din fr. ironie, lat. ironia.