divin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIVÍN, -Ă, divini, -e adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios.
2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat.
Voce divină. – Din
fr. divin, lat.divinus.divin (Dicționar de neologisme, 1986)DIVÍN, -Ă adj. 1. Dumnezeiesc; de zeu, de la zei. ♦ Făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios.
2. (
Fig.) Minunat, splendid, încântător. [Cf. lat.
divinus, fr.
divin, it.
divino].
divin (Marele dicționar de neologisme, 2000)DIVÍN, -Ă adj. 1. dumnezeiesc; de la zei. ◊ făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (fig.) minunat, splendid, încântător. (< fr.
divin, lat.
divinus)
divin (Dicționaru limbii românești, 1939)* divín, -ă adj. (lat.
divinus =
divus, div, divin, d.
deus, zeŭ). Dumnezeĭesc, zeĭesc:
bunătate divină. Care se datorește luĭ Dumnezeŭ, unuĭ zeŭ:
cult divin. Fig. Excelent, perfect. Adv. În mod divin, ca Dumnezeŭ:
a cînta divin.divin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)divín adj. m.,
pl. divíni; f. divínă, pl. divínedivin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)divin a.
1. ce vine dela D-zeu:
putere divină; 2. relativ la D-zeu:
serviciu divin; 3. pus în rândul zeilor:
divinul August; 4. fig. mai presus de natură, excelent, perfect în felul său:
o carte divină.divin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIVÍN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Provenit de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios.
2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat.
Voce divină. — Din
fr. divin, lat. divinus.