custură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUSTÚRĂ, custuri, s. f. 1. (
Pop.) Lamă, tăiș de cuțit; cuțit rudimentar (fără plăsele); cuțit.
2. (
Reg.) Creastă de munte stâncoasă, ascuțită, zimțată, specifică epocii glaciare. –
Et. nec.custură (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)custúră, custúri, s.f. (pop.)
1. lamă, tăiș de cuțit.
2. placă de metal.
3. ferăstrău, firez.
4. fierul coasei.
5. cuțit rudimentar, cu mâner de lemn sau fără el; ciorsă, bleau.
6. daltă.
7. parte a plugului ( fierul, undreaua).
8. unealta cu care se curăță, se retează și se scot fagurii din stup.
9. cuțit cu care se taie capetele cercurilor la butoaie.
10. cuțitul cizmarului.
11. creastă stâncoasă de munte, ascuțită, zimțată, specifică epocii glaciare.
12. om cu apucături rele, hoț, custurar.
custură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)custúră (custúri), s. f. –
1. Lama unui cuțit sau a oricărui instrument tăios. –
2. Cuțit, briceag. –
3. Cuțit care nu taie. –
4. Cuțit de rindea. –
5. Brăzdar de plug. –
6. Cuțit de cizmărie. –
7. Creastă de munte, pisc. –
Var. custure, cusutură, cuțitură. Mr. custură. Origine incertă. Apare și în
bg.,
slov.
kustura, sb. kùstura, mag. kusztor(a), fapt pentru care s-a considerat de origine
sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 89; Conev, 66, 69); însă cuvîntul nu poate fi autentic
sl., și mai curînd pare a proveni din
rom. (Berneker 652; Skok,
Slavia, IV, 338;
cf. și Capidan,
Raporturile, 207 și Drăganu,
Dacor., VII, 109, pentru originea
rom. a
mag.) Astfel stînd lucrurile, se consideră că
custură este o reducere de la
cuțitură, din
lat. *
cotire „a face vîrf”, cu aceeași reducere ca
neguțător ›
negustor sau
toți trei ›
tustrei (Laurian; Tiktin; Pascu, I, 74; DAR; Scriban).
Der. din
tc. ustura (Popescu-Ciocănel 27), pare puțin probabilă.
custură (Dicționaru limbii românești, 1939)custúră f., pl.
ĭ (din
cuțitură, ca
negustor din
neguțător. D. rom. vine bg. sîrb.
kostura și
ku-, ung.
kusztor și
-ora, briceag. Cp. și cu lat. pop.
cósteus, cuțit făcut dintr´o coastă). Lamă de coasă. Lamă de rîndea. Bricĭ (Arg.). Briceag (Maram.). Cuțitu pluguluĭ. Cuțit de retezat stupiĭ, de scos mĭerea. Cuțit cizmăresc:
c´o custură ascuțită tăĭa curelele pentru opincĭ (Sadov. VR. 1911, 4, 5).
Fig. Cuțit prost. V.
bulicher.custură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)custúră, custuri, s.f. –
1. Unealtă în formă de cuțit, cu care fierarul curăță copita la cal, înainte de a bate potcoava (Felecan 1983).
2. Cuțit de strung (Felecan 1983).
3. Cuțit ce nu se închide (Bud 1908): „Moșule, cu barba sură, / Te-aș rade și n-am custură” (Papahagi 1925: 224). – Cuvânt autohton, din rad. i.-e. *kes- „a zgăria, a răzui, a pieptăna” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (kusztora) (Bakos 1982).
custură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)custúră s. f.,
g.-d. art. custúrii; pl. custúricustură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)custură f.
1. cuțit fără plăsele;
2. limba sau fierul plugului, coasei, pânza ferestrăului;
3. unealtă cu care se retează stupii;
4. (ironic) cuțit prost. [Formă redusă din
cuțitură cf.
negustor =
neguțător].
custură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUSTÚRĂ, custuri, s. f. 1. (
Pop.) Lamă, tăiș de cuțit; cuțit rudimentar (fără plăsele);
p. gener. cuțit.
2. (
Reg.) Creastă de munte stâncoasă, ascuțită, zimțată, specifică epocii glaciare. —
Et. nec.