amorțire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMORȚÍRE, amorțiri s. f. Faptul de
a amorți; amorțeală;
fig. indiferență, inerție. –
V. amorți.amorțire (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMORȚÍRE, amorțiri s. f. Faptul de
a amorți; amorțeală;
fig. indiferență, inerție.
amorțire (Dicționaru limbii românești, 1939)amorțíre f. Acțiunea de a amorți. Starea celuĭ amorțit.
Fig. Decadență:
amorțirea literaturiĭ.amorțire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amorțíre s. f.,
g.-d. art. amorțírii; pl. amorțíriamorțire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amorțire f.
1. înțepenire;
2. fig. letargie.
amorțire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMORȚÍRE, amorțiri, s. f. Faptul de
a amorți; amorțeală;
fig. indiferență, inerție. —
V. amorți.