tăgădui - explicat in DEX

tăgădui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. Iar ei îi tăgăduia această cerere (CORJAN). – Magh. tagadni.

tăgădui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. – Din magh. tagadni.

tăgădui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tăgăduí (-uésc, -ít), vb. – A nega, a dezminți. Mag. tagadni (Cihac, II, 529; Gáldi, Dict., 97). – Der. tăgadă, s. f. (negație; contestație), deverbal sau din mag. tagad; tagă, s. f. (negație), sec. XVII, înv.; tăgăduială, s. f. (negație); tăgăduicios, adj. (îndoielnic), înv.; tăgăduitor, adj. (care tăgăduiește).

tăgădui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
tăgăduí, vb. intranz. – A nega, a dezminți: „Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi 1925: 322). – Din magh. tagadni.

tăgădui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tăgăduí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tăgăduiésc, imperf. 3 sg. tăgăduiá; conj. prez. 3 să tăgăduiáscă

tăgădui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TĂGĂDUÍ, tăgăduiesc, vb. IV. Tranz. A contesta o afirmație, a nu recunoaște ceva; a nega; a dezminți. ♦ (Rar) A refuza. — Din magh. tagadni.

tăgăduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tăgăduì v. a nega. [Ung. TAGADNI].