schinduf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCHINDÚF s. m. (
Bot.)
1. Cimbrișor.
2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, întrebuințată ca nutreț pentru vite sau folosită în bucătărie și în medicină (
Trigonella foenum graecum). –
Et. nec.schinduf (Dicționar gastronomic explicativ, 2003)SCHINDUF s.m. Plantă erbacee, îndeobște folosită ca nutreț, numită și fân grecesc (
Trigonella foenum-grecum), ale cărei semințe se folosesc în țările asiatice drept condiment – fie uscate, adăugate în amestecuri tradiționale (curry), fie încolțite ca o verdeață picantă, în salate.
schinduf (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)schindúf2, -ă, s.m. și f. (reg.)
1. persoană mică de statură.
2. persoană cu părul ciufulit, zbârlit; cu aspect neîngrijit, îngălată sau cu hainele în dezordine.
3. om (copil) înfofolit, încotoșmănat.
4. om molâu, posac, ursuz.
schinduf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)schindúf (-fi), s. m. – Cimbrișor (Thymus serpyllum). –
Var. schindufă. Bg. sminduh „Trigonella caerulea” (Conev 46); schimbul fonetic e destul de ciudat. –
Var. schinduc, s. m. (
Mold., plantă, Conioselinum tataricum).
schinduf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)schindúf (plantă)
s. m.schinduf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)schinduf m. Mold.
Bot. cimbru. [V.
schinduc].
schinduf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCHINDÚF s. m. (
Bot.)
1. Cimbrișor.
2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, folosită ca nutreț pentru vite sau în bucătărie și în medicină (
Trigonella foenum graecum). —
Et. nec.