arbiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARBÍU, arbie, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. – Din
tc. harbi.arbiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)arbíu (arbíe), s. n. – (
înv.) Vergea de curățat arme de foc.
Tc. harbi (Șeineanu, II, 23; Lokotsch 823);
cf. alb. harbi, bg.,
sb. arbija.arbiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARBÍU, arbie, s. n. Vergea cu ajutorul căreia se încărca și se curăța altădată pușca. –
Tc. harbi.arbiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arbíu (
înv.)
s. n.,
art. arbíul; pl. arbíearbiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)arbiu n.
1. vărguța cu care se încarcă un pistol sau o pușcă;
2. bățul ce se pune în țeava pușcociului (un joc de copii):
se împinge cu arbiul ISP. [Turc. HARBI].
arbiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARBÍU, arbíe, s. n. Vergea cu care în trecut se curăța sau se încărca pușca. — Din
tc. harbi.arbiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)arbíŭ n., pl.
urĭ și
e (turc.
harbi, bg. sîrb.
arbiĭa).
Munt. Mold. Rar azĭ. Huludeț (piston) de curățat țeava și de bătut încărcătura în puștile de sistema veche saŭ în pușcoace. V.
vargă, vergea.