arbitru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARBÍTRU, arbitri, s. m. 1. Persoană, organizație instanță aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu.
2. Persoană însărcinată să conducă desfășurarea unei competiții sportive. – Din
fr. arbitre.arbitru (Dicționar de neologisme, 1986)ARBÍTRU s.m. 1. Persoană aleasă sau desemnată pentru a judeca un diferend, un litigiu.
2. Persoană care arbitrează o competiție sportivă. / < fr.
arbitre, cf. lat.
arbiter].
arbitru (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARBÍTRU s. m. 1. persoană, instituție care are sarcina de a soluționa un diferend, un litigiu. 2. cel care arbitrează o aplicație tactică, o competiție sportivă. (< fr.
arbitre, lat.
arbiter)
arbitru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARBÍTRU, arbitri, s. m. Persoană aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu. ♦ Persoană însărcinată să supravegheze și să conducă desfășurarea unei competiții sportive. –
Fr. arbitre.arbitru (Dicționaru limbii românești, 1939)*árbitru m. (lat.
árbiter, fr.
arbitre). Judecător ales de tribunal saŭ de părțĭ de bună voĭa lor. Stăpîn absolut.
Dumnezeŭ e arbitru lumiĭ. Care dă tonu:
acest om e arbitru eleganțeĭ. – Și
arbítru (după fr.).
arbitru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)arbítru (-bi-tru) s. m.,
art. arbítrul; pl. arbítri, art. arbítriiarbitru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)arbitru m.
1. persoană aleasă spre a termina o neînțelegere;
2. stăpân absolut:
arbitrul soartei noastre; liber arbitru, putința de a se hotărî fără altă cauză decât voința.
arbitru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARBÍTRU, arbitri, s. m. 1. Persoană, organizație, instanță aleasă sau desemnată pentru cercetarea și rezolvarea unui litigiu.
2. Persoană însărcinată să conducă desfășurarea unei competiții sportive. — Din
fr. arbitre.