st (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [
Var.:
ss, sst interj.] – Formație onomatopeică.
st (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)st/sst interj.st (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)st. prescurtare din sfânt.
st (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)st! int. exprimă tăcere.
st (Dicționaru limbii românești, 1939)1) st și
șt, interj. de impus tăcere fără să strigi. V.
pst și
țîst.st (Dicționaru limbii românești, 1939)2) st., prescurtare din sfîntu. Asta se potrivește maĭ mult în celelalte limbi romane. Româniĭ obișnuĭesc maĭ mult
sf.st (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ST interj. Cuvânt prin care se cere cuiva să facă sau să păstreze liniște. [
Var.:
ss, sst interj.] — Formație onomatopeică.