scufă - explicat in DEX

scufă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SCÚFĂ, scufe, s. f. Scufie. – Din ngr. skúfos.

scufă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
scúfă (-fe), s. f. – Bonetă, tichie. Ngr. σϰοῦφος (Candrea). – Der. scufie (mr. scufie), s. f. (scufă), din ngr. σϰούφια (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 697; Gáldi 249), cf. alb. skufië, tc. iskufie și REW 2024. Este dubletul lui coif.

scufă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
scúfă s. f., g.-d. art. scúfei; pl. scúfe

scufă (Dicționaru limbii românești, 1939)
scúfă (Munt.) f., pl. e și scufíe (Mold.) f. (ngr. skúfia și skúfos, d. it. scuffia. V. coĭf). Bonetă p. copil, bolnavi, bătrîni și femei.

scufă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
scufă f. căciuliță de noapte. [Abstras din scufie].

scufă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SCÚFĂ, scufe, s. f. Scufie. — Din ngr. skúfos.