doagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊
Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau
a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale.
2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊
Expr. A ajunge (sau
a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. –
Lat. doga.doagă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)doágă (doáge), s. f. – Bucată de lemn încovoiată care formează corpul unor vase. –
Mr.,
megl. doagă, istr. (
duge).
Lat. doga, din
gr. δοχή (Cihac, I, 78; Diez, I, 155; Pușcariu 536; Candrea-Dens., 501; REW 2714);
cf. it.,
prov.,
cat.,
sp. doga, fr. douve, și
alb. dogë, ngr. δόγα, ντούγα,
sb.,
mag. duga (
istr. provine din
sb.). După Cihac, II, 96, ar proveni din
sl., cu toate că admisese înainte proveniența din
lat.; aceasta este și opinia lui Miklosich,
Slaw. Elem., 21. –
Der. dogar, s. m. (persoană care face butoaie), care poate fi reprezentant direct al
lat. dogārius (Pușcariu 539; Densusianu,
Hlr., I, 159; REW 2715), sau mai probabil
der. intern, cu
suf. -
ar; dogar, s. n. (teslă);
dogărie, s. f. (atelier unde se lucrează doage);
dogi, vb. (a desface doagele butoiului; a deschide, a crăpa; a produce sunetul caracteristic butoaielor crăpate sau clopotelor stricate; despre voce, a suna răgușit).
doagă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)doagă, doage s. f. os.
doagă (Dicționaru limbii românești, 1939)doágă f., pl.
e (lat.
dôga, un fel de vas orĭ de măsură p. lichide, d. vgr.
dohé, primire amicală,
déhomai, primesc [V.
catadixesc]; it. pv. sp. cat.
doga, fr.
douve, germ.
daube, ngr.
dóga, alb.
dogă, sîrb.
doga, duga, rut.
dóga). Scîndurică încovoĭată care, împreună cu altele asemenea, constitue un butoĭ.
A-ți lipsi o doagă, a fi cam nebun.
A ajunge în doaga copilăriiĭ, a cădea în mintea copilăriiĭ. V.
ramolit.doagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)doágă s. f.,
g.-d. art. doágei; pl. doágedoagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)doagă f.
1. scândură încovoiată la butoaie;
2. fig.
îi lipsește o doagă, e cam într’o parte;
3. stare extremă sau proastă:
a fi în doaga morții, a ajunge în doaga copilăriei. [Lat. DOGA].
doagă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊
Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau
a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale.
2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊
Expr. A ajunge (sau
a veni, a cădea)
în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. —
Lat. doga.