doagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DOÁGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn (puțin încovoiate) care formează corpul unor vase strânse în cercuri. ◊
Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau
a fi (cam) într-o doagă = a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale.
2. Fig. Fire, mentalitate (ciudată, sucită). ◊
Expr. A ajunge (sau
a veni, a cădea) în doaga cuiva = a ajunge să se identifice (în sens rău) cu cineva în felul de a fi, de a gândi. –
Lat. doga.