chinuire(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) CHINUÍRE,chinuiri, s. f. Faptul de a (se) chinui; chinuială. – V. chinui.
chinuire(Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993)) CHINUÍRE,chinuiri, s. f. Faptul de a (se) chinui.
chinuire(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) chinuíre s. f., g.-d. art. chinuírii
chinuire(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) CHINUÍRE s. f. Faptul de a (se) chinui; chinuială. — V. chinui.