ceată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel).
2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (
2), stol (
2); trupă înarmată și organizată. – Din
sl. četa.ceată (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ceátă (céte), s. f. –
1. Corporație, breaslă. –
2. În vechea organizare militară, trupă a unui singur nobil, a unui oraș sau a unei mănăstiri, companie, unitate. –
3. Trupă, companie, detașament. –
4. Totalitatea servilor aparținînd aceluiași stăpîn. –
5. Bandă, grup de răufăcători supuși aceluiași șef. –
6. Grupare, asociere de persoane care au caractere și interese comune. –
7. Mulțime. –
Mr.,
megl. țeată. Sl. četa „breaslă” (Miklosich,
Fremdw., 82;
Lexicon, 1113; Cihac, II, 47; Meyer 446; Conev 36; DAR);
cf. rus. četa „pereche”,
pol. czata, mag. csata „ceartă”,
rut. čáta „companie”,
alb. tšetë. DAR presupune că termenul
sl. a venit în contact cu un
der. rom. al
lat. coetus, cu care a ajuns să se confunde. –
Der. cetaș, s. m. (soldat, stegar, tovarăș; ortac; șef, căpetenie);
înceti, vb. (a se asocia, a se forma o companie, a egala).
ceată (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei într-un scop comun. ♦ (
Înv.) Grup de moșneni sau de răzeși care stăpâneau în comun pământ agricol, păduri etc. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale.
2. Grup organizat pe principii socialiste pentru a efectua o muncă în comun.
3. (
Înv.) Trupă înarmată și organizată. – Slav (
v. sl. četa).
ceată (Dicționaru limbii românești, 1939)ceátă f., pl.
cete (vsl. bg. sîrb.
četa, ceată; rus.
četa, păreche [!], rut.
čata, pol.
czata; ung.
csata, bătălie, ceată; alb.
cetă. V.
cetărez, cĭotcă). Mulțime de oamenĭ, trupă, bandă:
ceata luĭ Bujor haĭducu. Odinioară, trupă de 1000 de soldațĭ.
ceată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ceátă s. f.,
g.-d. art. cétei; pl. céteceată (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ceată f.
1. adunare, mulțime de oameni sau de animale;
2. fig. cete de îngeri:
ceata visurilor dalbe AL.;
3. odinioară, corp de 100 soldați;
4. suită:
sosi cu o ceată numeroasă [Slav. ČETA].
ceată (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel).
2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. — Din
sl. četa.