țoală - explicat in DEX

țoală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚOÁLĂ, țoale, s. f. (Pop.; mai ales la pl.) Obiect de rufărie sau de îmbrăcăminte; spec. haină veche, uzată. – Cf. țol².

țoală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
țoálă (-le), s. f. – 1. Covor, carpetă. – 2. Cuvertură, pătură. – 3. Haină, îmbrăcăminte. – Var. țol. Mr. ciol. Tc. çul, prin intermediul ngr. τσόλι sau τσούλι (Densusianu, Filologie, 448; Pascu, Arch. Rom., VI, 231; Romnzevalle 79; Scriban); ne scapă eventuala legătură cu v. sb. calun, ceh. caloun, pol. calun „covor” (Berneker 120). Din lat. stola (Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 190) nu este posibil; și cu atît mai puțin din țuhal (Byck-Graur 38). Der. țoleturi, s. f. pl. (îmbrăcăminte); țolic, s. n. (carpetă); țolincă, s. f. (covor mic); țolină, s. f. (femeie de stradă), cf. buleandră, fleandură, hanță, tîrfă (după Philippide, Principii, 107, de la tol contaminat cu mag. cula); țoandră, s. f. (gioarsă, haină veche), prin contaminarea lui toală cu țundră (din mag. condra, după Pascu, R. critică, VI, 159; cf. Iordan, BF, II, 570); înțoli, vb. (a îmbrăca; refl., a prospera, a perveni). – Cf. țundră.

țoală (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
țoálă, s.f. – v. țolincă.

țoală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
țoálă (obiect de îmbrăcăminte) (fam.) s. f., g.-d. art. țoálei; pl. țoále

țoală (Dicționaru limbii românești, 1939)
țoálă f., pl. e (d. țol. Cp. cu haĭnă). Fam. Haĭnă: se gătește, îmbracă țoală (Pan), apoĭ îțĭ pun cîte-o țoală´n spate (Cr.). V. înțolesc, halipă, buleandră.

țoală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
țoală f. Mold. V. țol: apoi își pun câte o țoală în spate CR. [Formă abstrasă din pl. țoale].

țoală (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚOÁLĂ, țoale, s. f. (Fam.; mai ales la pl.) Obiect de rufărie sau de îmbrăcăminte; spec. haină veche, uzată. — Cf. țol².