z - explicat in DEX

z (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
z¹ (literă) [cit. ze / zet / zî] s. m. / s. n., pl. z / z-uri

z (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
z² (sunet) [cit. zî] s. m., pl. z

z (Dicționaru limbii românești, 1939)
z m. Ultima literă a alfabetuluĭ latin: un z, doĭ z orĭ doĭ de z. Romaniĭ îl întrebuințaŭ numaĭ în cuv. greceștĭ și literare și reprezenta un s sonor. În alfabetu latin el ocupa locu luĭ g, dar a căzut în uĭtare cînd s intervocalic s´a prefăcut în r, ĭar locu luĭ a fost luat de g (312 în ainte [!] de Hristos). Maĭ tîrziŭ, cînd z a reapărut pin [!] influența literară, a fost pus la urma alfabetuluĭ.

z (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
Z s. m. invar. A treizeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă dentală sonoră (4)). [Pr.: ze].

z (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
Z s. m. invar. A douăzeci și șaptea^[1] literă a alfabetului, numită „ze”, și sunetul corespunzător.

z (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
Z s. m. invar. 1. A treizeci și una literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă, dentală, sonoră). 2. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor întregi.

z (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 1982)
Z, z, s.m. invar. [cit. ze; în formule și expresii și zet]

z (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Z m. a 25-a și ultima literă a alfabetului.

z (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
Z, z, s. m. 1. A treizeci și una literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană fricativă dentală sonoră). [Pr.: ze, zî. — Pl. și: (1, n) z-uri]