toacă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire;
p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊
Expr. Uscat (ca o) toacă (sau
ca toaca) = foarte slab.
A ști și toaca în (sau
din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (
Pop.)
Ucigă-l toaca =
a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!;
b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc.
2. (
Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică.
3. (
Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din
toca (derivat regresiv).