toacă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire;
p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊
Expr. Uscat (ca o) toacă (sau
ca toaca) = foarte slab.
A ști și toaca în (sau
din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (
Pop.)
Ucigă-l toaca =
a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!;
b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc.
2. (
Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică.
3. (
Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din
toca (derivat regresiv).
toacă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)toácă, toace, s.f. –
1. Placă de lemn pe care se bate ritmic, cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică sau pentru a face un anunț în sat. În exp. uscat ca o toacă = foarte slab. Ucigă-l toaca = diavolul.
2. Despre o încăpere care rămâne goală prin furt sau prin confiscarea bunurilor din ea.
3. (astr.) Numele popular al constelației Pegas. – Der. regr. din toca „a ciocăni, a lovi, a bate” (< lat. *toccare).
toacă (Dicționaru limbii românești, 1939)toácă (
oa dift.) f., pl.
e (d.
a toca; it.
tocco, pv. cat.
toc, sp. pg.
toque. D. rom. vine ung.
tóka). Scîndură sonoră în care se bate cîteva minute cu doŭă cĭocane de lemn dimineața și pe la 4 după amează [!] în ainte [!] de a începe să se tragă clopotele la biserică. (E și o toacă de fier).
Fig. Uscat ca toaca se zice despre un om uscățiv de felul luĭ.
Pe la toacă, pe la 4-5 după amează vara (saŭ pe la 3 ĭarna), cînd se toacă la biserică.
Iron. A ști și toaca´n cer, a ști toate.
toacă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)toácă s. f.,
g.-d. art. toácei; pl. toácetoacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)toacă f.
1. scândură pe care se bate cu unul sau două ciocănașe, spre a vesti anumite ore de rugăciune;
toacă în cer, toacă după care cântă cocoșul (cum crede poporul);
2. timpul când se toacă, pe la orele patru după amiazi:
începe a se îmbrăca cam pe la toacă AL.;
3. fapta de a toca:
toaca vorbelor goale. [Tras din
tocà].
toacă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire;
p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊
Expr. Uscat (ca o) toacă (sau
ca toaca) = foarte slab.
A ști și toaca în (sau
din)
cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (
Pop.)
Ucigă-l toaca =
a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!;
b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc.
2. (
Pop.) Timp al zilei, după răsăritul Soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică.
3. (
Art.) Numele popular al constelației Pegas.— Din
toca (derivat regresiv).