obiectivare - explicat in DEX

obiectivare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
OBIECTIVÁRE, obiectivări, s. f. Faptul de a (se) obiectiva. – V. obiectiva.

obiectivare (Dicționar de neologisme, 1986)
OBIECTIVÁRE s.f. Acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei. ♦ Categorie filozofică și estetică desemnând acțiunea de transformare a forțelor, aptitudinilor, gândirii umane în rezultate cu o existență obiectivă. [< obiectiva].

obiectivare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
obiectiváre (-biec-) s. f., g.-d. art. obiectivắrii; pl. obiectivắri

obiectivare (Marele dicționar de neologisme, 2000)
OBIECTIVÁRE s. f. faptul de a (se) obiectiva. ◊ acțiunea de transformare a capacităților fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existență obiectivă. (< obiectiva)

obiectivare (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
OBIECTIVÁRE (‹ obiectiv) s. f. Categorie prin care se desemnează, în filozofia marxistă, transformarea forțelor, aptitudinilor și gândirii omenești în procesul muncii sau, în genere, în cursul oricărei activități creatoare de valori, în produse de existență obiectivă. Hegel a dezvoltat problematica o. în planul relației dialectice subiect-obiect, al acțiunii transformatoare a subiectului în raport cu obiectul, dar, în opoziție cu Marx, a identificat o. cu înstrăinarea, reificarea, iar activitatea o prezenta ca pe ceva care, prima oară, își generează conținutul din ideea absolută.

obiectivare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
OBIECTIVÁRE, obiectivări, s. f. Faptul de a (se) obiectiva. — V. obiectiva.