cap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAP1, (
I, III)
capete, s. n., (
II)
capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊
Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire.
Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață.
(Până) peste cap = extrem de..., exagerat de...
Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine.
Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins.
Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊
Loc. adj. (
Fam.)
Bătut (sau
căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊
Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul.
A da (pe cineva)
peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge.
A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc.
A da (ceva)
peste cap =
a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.;
b) a lucra repede, superficial, de mântuială.
A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate.
A nu-și (mai) vedea capul de... sau
a nu ști unde-i stă sau
unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de...
A-și pierde capul = a se zăpăci.
A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac.
A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.).
A da (cuiva)
la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul).
A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent.
A se da cu capul de toți pereții (sau
de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută.
A-și lua (sau
a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume.
A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune.
Vai (sau
haram) de capul lui = vai de el.
A cădea (sau
a veni, a se sparge etc.)
pe (sau
de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire.
A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj).
A sta (sau
a ședea, a se ține) de capul cuiva sau
a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva.
A ședea (sau
a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.).
A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (
Reg.)
A nu ști (sau
a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊
Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească;
p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊
Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦
Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului.
2. Căpătâi; căpătâiul patului.
3. Individ, ins, cap.
Câte 5 lei de cap. ◊
Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute.
Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii.
4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊
Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept.
Fără cap = (în mod) necugetat. ◊
Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊
Expr. A fi bun (sau
ușor) la (sau
de) cap sau
a avea cap ușor = a fi deștept.
A fi greu (sau
tare) de cap sau
a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost.
A nu(-i) intra (cuiva)
în cap = a nu putea pricepe (ceva).
A-i ieși (cuiva ceva)
din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita.
A nu-i mai ieși (cuiva ceva)
din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita.
A-i sta capul la... = a se gândi la...
A-și bate (sau
a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.)
capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă.
A-i deschide (cuiva)
capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva).
A fi (sau
a rămâne, a umbla etc.)
de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat.
A face (ceva)
din (sau
de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva.
A întoarce (sau
a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească.
A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (
Jur.)
Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea.
5. (
Înv.) Viață.
A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în
expr.)
Odată cu capul sau
în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată.
A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii.
6. Compuse:
a) (
Entom.)
cap-de-mort sau
capul-lui-Adam = strigă;
b) (
Bot.)
cap-de-cocoș = dulcișor;
capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple
(Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului.
II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator.
III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap
1 (
I 1), folosit în diverse scopuri tehnice.
2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊
Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.;
p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊
Loc. adv. Cap la (sau
în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊
Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar.
Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire.
A sta (sau
a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut.
3. Partea de dinainte; început, frunte.
În capul coloanei. ◊
Cap de an (sau
de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.).
Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei.
Cap de afiș (sau
cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊
Loc. adv. În cap de noapte sau
în capul nopții = după ce s-a întunecat bine.
Din (sau
de la) cap = de la început; de la începutul rândului.
Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊
Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă.
4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊
Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine).
A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi.
În cap = (după numerale) exact, întocmai.
5. Bucățică ruptă dintr-un obiect;
p. ext. lucru de mică importanță. ◊
Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic.
Până la un cap de ață = tot.
6. (În sintagma)
Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. –
Lat. caput, (
II) după
fr. chef (<
lat. caput).
cap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAP2, capuri, s. n. Parte de uscat care înaintează în mare; promontoriu. – Din
fr. cap.cap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cap (-uri), s. n. – Promontoriu.
Fr. cap.cap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cap (-pete), s. n. –
1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. –
2. Aspect, înfățișare. –
3. Minte, inteligență, spirit. –
4. Viață, existență. –
5. Individ, ins. –
6. (
Pl.) Capital, avuție. –
7. Șef, căpetenie, conducător. –
8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. –
9. Început, parte inițială. –
1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. –
11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. –
12. (Înv.) Capitol, paragraf. –
13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (
capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. –
Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *
capum, forma vulgară de la
caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs,
Differenzierungen, 51);
cf. it. capo, prov.,
cat.,
fr. chef, sp.,
port. cabo, toate cu sensuri
der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul
rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca
sp. cabeza, față de
fr. și
it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce
lat. capita (
cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un
pl. analogic,
capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent
capetele armatei și
capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților;
înv., capitol, paragraf),
sing. analogic format pe baza
pl. capete (ca
sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul
ă se explică prin labiala precedentă
cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu;
căpețel, s. m. (
înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană),
dim. al lui
capăt cu
suf. -
el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din
lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine
der. pe care o sugerăm);
căpețea (
var. căpățea(lă), capețea, căpețeală),
s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului),
der. de la
căpețel (
cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din
lat. capĭtium al cărui rezultat *
căpeț s-a format probabil cu
suf. -
ea);
căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la
capete, cu
suf. abstract -
enie; căpui (
var. încăpui)
vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită
cap sau
căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu,
Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la
mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de
cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din
rom. De aceeași proveniență trebuie să fie
căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis),
mr.,
megl. căpușă, prin intermediul
suf. dim. -
uș, f. -
ușe (ca
mănușe, picioruș, etc.).
Der. propusă de Pușcariu,
Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR;
cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate;
cf. sp. capullo, pe care A. Castro,
RFE, 1918, 34, îl derivă de la
caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din
bg., după Pascu, II, 184; de la *
cap, postverbal de la
capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea,
Contributions).
Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”),
bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din
rom. (
cf. Capidan,
Raporturile, 204; pentru relațiile cu
alb., Philippide, II, 703 și Capidan,
Meglonoromânii, 59).
Der. căpuși (
var. încăpușa),
vb. (a înmuguri);
căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum);
căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina).
Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (
cf. alb. și
mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru
suf. Pușcariu,
Dacor., I, 593, propune -
ună, care nu este curent în rom (
cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *
căpușun, cu
suf. -
un, cf. gărgăun, și cu
sing. refăcut pe baza
pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă);
căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii).
Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un
der. expresiv de la
cap, cu
suf. -
man, ca
gogoman, hoțoman etc.
Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu
ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in
cotoșman.cap (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAP1 s. n. 1. promontoriu. 2. direcție de deplasare a unei (aero)nave. (< fr.
cap)
cap (Marele dicționar de neologisme, 2000)CAP2 s. n. parte a unui magnetofon sau casetofon în contact direct cu banda, servind la înregistrarea, redarea sau ștergerea impulsurilor electromagnetice. (după engl.
head)
cap (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cap s. n. sg. (în fotbal) lovirea mingii cu capul.
cap (Dicționar de argou al limbii române, 2007)CAP bibi, bilă, biloi, bleg, bostan, calibard, cutiuță, devlă, diblă, fas, gamelă, ghidon, glob, gulie, mansardă, meclă, scufiță, tărtăcuță, țest.
cap (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAP1, (I, III) capete, s. n.,
(II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale bot) și legată de trunchi prin gât. ◊
Loc. adv. Din cap până-n picioare = în întregime, cu desăvârșire.
(Până) peste cap = prea mult.
Cu noaptea-n cap = foarte de dimineață.
Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus. ◊
Expr. A se da peste cap = a face tumbe;
fig. a face imposibilul.
A da (pe cineva)
peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ;
fig. a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge.
A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o înghițitură.
A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate.
A i se urca (cuiva)
la cap =
a) a deveni îngâmfat, îndrăzneț, obraznic;
b) a fi amețit de băutură.
A nu-și (mai) vedea capul de... sau
a nu ști unde-i stă capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de...
A-și pierde capul = a se zăpăci.
A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri.
A nu-l durea (nici) capul = a nu se sinchisi de ceea ce se întâmplă.
A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.).
A da (cuiva)
la cap = a lovi; a omorî;
fig. a ataca, a distruge (cu vorba sau cu scrisul).
A umbla cu capul în traistă = a umbla distrat, neatent.
A se da cu capul de toți pereții (sau
de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz.
A-și lua lumea în cap = a pleca, rătăcind în lume.
A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins.
Cu capul plecat = rușinat, umilit; învins.
Pe după cap = pe după gât, la ceafă.
Bătut (sau
căzut)
în cap = tâmpit, prost.
Vai (sau
haram)
de capul lui = vai de el.
A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de calități.
A cădea (sau
a veni, a se sparge etc.)
pe (sau
de, în)
capul cuiva = a fi lovit de o nenorocire, a trebui să suporte o serie de dificultăți.
A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri).
A sta (sau
a se ține)
de capul cuiva sau
a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva.
A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (
Reg.)
A nu ști (sau
a nu avea)
ce-și face capului = a se afla într-o împrejurare grea și a nu mai ști ce să facă. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. ◊
Expr. A-și pune mâinile în cap sau
a se lua cu mâinile de cap = a se lua cu mâinile de păr (de necaz, de ciudă sau de deznădejde);
p. ext. a-i fi necaz, ciudă, a fi deznădăjduit.
2. Căpătâi; căpătâiul patului.
3. Individ, ins, om.
Câte 5 lei de cap. ◊
Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute. ♦ (La
pl.) Capital.
Am vândut cirezile Și mi-am scos capetele (TEODORESCU).
4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊
Loc. adj. și
adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept.
Fără cap = (în mod) necugetat. ◊
Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊
Expr. A fi bun (sau
ușor)
la (sau
de)
cap = a fi deștept.
A fi greu (sau
tare)
de cap = a fi prost.
A fi (sau
a umbla)
cu capul prin (sau
în)
nori = a fi zăpăcit, distrat.
A-i băga (sau
vârî cuiva ceva)
în cap = a face pe cineva să creadă ceva.
A nu(-i) intra (cuiva)
în cap = a nu putea pricepe (ceva).
A lua în (sau
a băga la)
cap = a pricepe; a ține minte.
A-i ieși (cuiva ceva)
din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita.
A nu-i mai ieși (cuiva ceva)
din cap = a-l stăpâni mereu (același gând).
A-l duce (sau
a-l tăia pe cineva)
capul = a se pricepe.
A-l duce (sau
a-i sta)
capul la... = a-i trece prin minte, a se gândi la...
A-și bate (sau
a-și frământa, a-și sparge)
capul = a se gândi intens (spre a soluționa o problemă).
A-i deschide (cuiva)
capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva.
A fi (sau
a rămâne, a umbla etc.)
de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat.
A face (ceva)
din (sau
de)
capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva.
A întoarce (sau
a suci)
capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească.
A avea cap să... = a avea posibilitatea să..., a putea să... ♦ (
Jur.)
Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea.
5. (
Înv.) Viață. (Astăzi în
expr.)
A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc; a garanta cu viața pentru cineva.
O dată cu capul = cu nici un preț.
În ruptul capului = cu primejdia vieții; cu nici un preț.
A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii.
6. Compuse:
a) (
Entom.)
cap-de-mort sau
capul-lui-Adam = strigă;
b) (
Bot.)
cap-de-cocoș = dulcișor
1;
capul-ariciului = șovar;
capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele
(Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului.
II. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator.
III. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv, instrument etc. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap
(I 1), folosit în diverse scopuri tehnice.
2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊
Cap de pod = loc aflat pe teritoriu inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.;
p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊
Loc. adv. Cap la (sau
în)
cap = cu părțile extreme alăturate. ◊
Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. (
Reg.)
Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic, n-are importanță.
A sta (sau
a se ridica)
în capul oaselor = a se ridica stând în pat, stând așezat, șezând.
3. Partea de dinainte; început, frunte.
În capul coloanei. ◊
Cap de an (sau
de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (al unei săptămâni etc.).
Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea unei coloane.
Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊
Loc. adv. În cap de noapte sau
în capul nopții = după ce s-a întunecat bine.
Din (sau
de la)
cap = de la început; de la începutul rândului.
Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊
Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă.
4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊
Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine).
A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi.
În cap = (după numerale) exact, întocmai.
5. Bucățică ruptă sau rămasă dintr-un obiect;
p. ext. lucru de mică importanță. ◊
Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic.
Până la un cap de ață = tot. –
Lat. caput.cap (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAP2, capuri, s. n. Parte de uscat care înaintează în mare. –
Fr. cap.