aproba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)APROBÁ, aprób, vb. I.
Tranz. A încuviința o acțiune, o părere, o propunere etc. a cuiva, a fi de aceeași părere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva. – Din
lat. approbare.aproba (Dicționar de neologisme, 1986)APROBÁ vb. I. tr. A încuviința o părere etc.; a-și da consimțământul, a fi de acord. ♦ A consimți în mod oficial la ceva printr-un act autentic. [P.i.
aprób. / < lat.
approbare].
aproba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)aprobá (aprób, aprobát), vb. – A încuviința ceva, a fi de aceeași părere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva.
Lat.,
it. approbare (
sec. XIX). –
Der. (din
fr.)
aprobativ, adj.;
aprobator, adj.;
dezaproba, vb.aproba (Marele dicționar de neologisme, 2000)APROBÁ vb. tr. a încuviința o acțiune, o părere etc.; a-și da consimțământul, a fi de acord. ◊ a rezolva favorabil. (< lat.
approbare)
aproba (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))APROBÁ, aprób, vb. I.
Tranz. A încuviința o acțiune, o părere etc.; a fi de acord, de aceeași părere cu cineva. ♦ A consimți în mod oficial la ceva printr-un act autentic.
Ministerul i-a aprobat cererea. ◊
Expr. (
Refl.)
Se aprobă, formulă (scrisă) prin care o autoritate rezolvă favorabil o cerere etc. –
Lat. lit. approbare.aproba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aprobá (a ~) (a încuviința)
(a-pro-) vb.,
ind. prez. 3
apróbăaprobà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aprobà v.
1. a consimți, a încuviința;
2. a judeca demn de laudă.
aproba (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)APROBÁ, aprob, vb. I.
Tranz. A încuviința o acțiune, o părere, o propunere etc. a cuiva, a fi de aceeași părere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva. —
Din lat. approbare.