tihnă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÍHNĂ, tihne, s. f. Liniște deplină, pace, tihnire; viață liniștită, lipsită de griji; odihnă, repaus. ♦ (
Înv.) Mulțumire, satisfacție. [
Var.: (
pop.)
tícnă s. f.] – Din
tihni (derivat regresiv).
tihnă (Dicționaru limbii românești, 1939)tíhnă f., pl.
e (d.
tihnesc). Liniște, odihnă, mulțămire [!]:
cu judecata asta nu maĭ am tihnă. În tihnă, în liniște sufletească, în voĭe, după plac:
a trăi în tihnă. – Și
ticnă (Mold.) și
tignă (Trans.).
tihnă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!tíhnă s. f.,
g.-d. art. tíhnei; pl. tíhne tihnă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tihnă f. liniște, odihnă:
puteau umbla în tihnă prin pădure Isp. [Tras din
tihnì].
tihnă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÍHNĂ, tihne, s. f. Liniște deplină, pace, tihnire; viață liniștită, lipsită de griji; odihnă, repaus. ♦ (
înv.) Mulțumire, satisfacție. [
Var.: (
pop.)
tícnă s. f.] — Din
tihni (derivat regresiv).