tihni - explicat in DEX

tihni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TIHNÍ, pers. 3 tihnește, vb. IV. Intranz. A se bucura (în liniște) de ceva; a-i cădea bine, a-i prii ceva. [Var.: (pop.) ticní vb. IV] – Din sl. tihnonti.

tihni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tihní (-nésc, -ít), vb. – 1. A se bucura de odihnă, a sta liniștit. – 2. A se simți bine, a profita de ceva, a-i conveni. – Var. Mold. ticni, Trans. tigni (și var.). Rezultat din confuzia sl. tichnąti „a fi odihnit” cu sl. tekniti „a se simți bine” (Cihac, II, 409). Se conjugă numai la pers. III; cu primul sens, se folosește aproape exclusiv participiul tihnit. – Der. tihnă, s. f. (liniște, odihnă, repaus), postverbal; tihneală, s. f. (pace, liniște); netihnă, s. f. (neliniște).

tihni (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
tihní, (tigni, ticni), vb. intranz. – A trăi în liniște, în pace; viață liniștită, lipsită de griji: „Tăte bune și frumoase ar hi, numai de ne-ar tigni de lumea asta” (Papahagi 1925: 326). – Sl. tichnati „a fi odihnit„, contaminat cu tikniti „a se simți bine” (Cihac cf. DER).

tihni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tihní (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. tihnéște, imperf. 3 sg. tihneá; conj. prez. 3 să tihneáscă

tihni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TIHNÍ, pers. 3 tihnește, vb. IV. Intranz. A se bucura (în liniște) de ceva; a-i cădea bine, a-i prii ceva. [Var.: (pop.) ticní vb. IV] — Din sl. tihnonti.

tihnì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
tihnì v. 1. a avea tihnă; 2. a-i prii. [Slav. TIHNÕTI, a odihni (de unde și varianta Mold. ticnì].