năbădăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂBĂDĂI1 s. f. pl. 1. (
Pop. și
fam.) Acces de furie, de mânie. ◊
Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (
1). ◊
Expr. A băga (pe cineva)
în năbădăi =
a) a înspăimânta;
b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine.
2. (
Pop.) Criză epileptică. –
Et. nec.năbădăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂBĂDĂÍ2, năbădăiesc, vb. IV.
Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din
năbădăi1.năbădăi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie
2. (reg.) criză de epilepsie
năbădăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!năbădăí (a se ~) (rar)
vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se năbădăiéște, imperf. 3
sg. se năbădăiá; conj. prez. 3
să se năbădăiáscănăbădăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)năbădắĭ f., pl. (d.
bătaĭe, bătăĭ, cu pref. slav.
na-. Cp. și cu bg.
napadanie, napadenie, năpădire, atac, acces). Mare furie și zbucium, năvîrliĭ:
răcnea parćă-l apucase năbădăile de furie, de frică. V.
zabaĭdoace.