boc - explicat in DEX

boc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BOC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, ale toporului etc. – Onomatopee.

boc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
boc (bócuri), s. n. – 1. scăunel, taburet al fierarilor. – 2. Capră, bancă pe care șade vizitiul. Germ. Bock „capră; șevalet” (DAR). Sec. XIX.

boc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
boc, interj. – Imită zgomotul unei lovituri continue sau al unei ciocănituri. Uneori se folosește în alternanță cu cioc. Creație expresivă. Este de remarcat paralelismul der. săi cu cei al lui cioc. Der. bocăi, vb. (a tuși); bocan, s. n. (ciocan); bocăni, vb. (a lovi, a ciocăni; a îmbolnăvi); bocănitoare, s. f. (pasăre, ciocănitoare); bocănitură, s. f. (lovitură; zgomot); bocoi, s. n. (pietricică), cf. Iordan, BF, VI, 164; boacăn, adj. (imperfect, neplăcut; exagerat, gogonat), al cărui sens primitiv a fost probabil „făcut în mod grosolan, ca prin lovituri de ciocan”, cf. cuvîntul următor; bocăneț, adj. (diform, prost făcut); boancă, s. f. (trunchi, butuc, ciot; plantă, vetrice); boanță, boață, s. f. (greșeală colosală, stîngăcie, aiureală), pe care DAR îl reduce la boț, poate prin atribuirea sensului de „chiftea”, care nu ne este cunoscut; boroboa(n)ță, s. n. (trăznaie, prostie), care pare a fi formație glumeață, deși nu de îndeajuns de clară, pe baza lui tărăboanță. Simplă var. a lui boancă pare a fi bocnă, s. f. (trunchi), al cărui semantism exact este neclar, căci se folosește numai în expresii fixe, de tipul înghețat bocnă (Vlahuță) sau adormit bocnă. Întrucît exprimă noțiunea de ceva tare și insensibil, DAR a crezut că era vorba de numele unui mineral; Candrea și Scriban preferă să-l lase fără explicație. Este firească, de altfel, reprezentarea noțiunii de „insensibil” prin imaginea unui trunchi, cf. fr. dormir comme une souche, sp. estar hecho un tronco, dormir como un tronco. Trebuie să adăugăm că Drăganu, Dacor., VIII, 135, explică pe boacănă „colosal” prin mag. bakkana, bakkano „gaură”, care pare a se folosi cu același sens figurat din rom.; și că bocnă, după Scriban, înseamnă „lut ars” și derivă din rus. bok „coastă”.

boc (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
BOC (‹ germ.) s. n. 1. Masă sau trunchi de arbore pe care se curăță pieile de păr, de epidermă și de carne la cenușar. 2. Rezervor cilindric orizontal folosit drept cristalizor în instalațiile de extracție a zahărului din sfeclă.

boc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BOC¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, ale toporului etc. – Onomatopee.

boc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BOC², bocuri, s. n. Masă (sau trunchi de copac înclinat) pe care se lucrează pieile la bazinul cu lapte de var. – Germ. Bock.

boc (Dicționaru limbii românești, 1939)
boc, interj. care arată sunetu lovĭturiĭ ciocanuluĭ (maĭ ales al celuĭ de lemn), al degetului la ușă ș.a. V. bîc, poc.

boc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
boc¹ interj.

boc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
boc² s. n., pl. bócuri

boc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
boc³ (în expr. a mânca ~ / ~ turcesc) (înv., reg.) s. m.