Buna credinta 1. principiu fundamental, prevazut de lege, care guverneaza modul de exercitare a drepturilor si de indeplinire a obligatiilor. Executarea unei conventii cu buna credinta obliga nu numai la ceea ce este stipulat expres in continutul sau, ci si la toate urmarile pe care legea si normele de convietuire sociala fac sa decurga din obligatiile asumate de parti. Potrivit prevederilor exprese ale legii, drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna-credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute. Exercitarea abuziva a drepturilor atrage raspunderea autorului pentru daunele pricinuite.2. Convingerea eronata a unei persoane privind existenta unui drept sau legalitatea unei situatii, desi acestea nu sunt valabile (ex. : un posesor este de buna-credinta cand se considera proprietarul unui bun in baza unui titlu translativ ale carui vicii nu le cunoaste).Legea prevede o serie de dispozitii in favoarea persoanei de buna-credinta. Astfel, persoana de buna-credinta, nu poate fi obligata sa ridice, pe cheltuiala sa, plantatiile, cladirile sau alte lucrari efectuate pe un teren, ci, dimpotriva, proprietarul terenului trebuie sa-i restituie contravaloarea materialelor si a muncii efectuate ori sa-i plateasca o suma corespunzatoare cresterii valorice a fondului; persoana de buna-credinta poate ramane proprietarul fructelor (produselor). Daca sunt indeplinite si alte conditii prevazute de lege, posesia cu buna-credinta poate duce la dobandirea dreptului de proprietate.