zavragiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZAVRAGÍU, zavragii, s. m. 1. Țigan nomad (ursar sau căldărar).
2. Scandalagiu. –
Cf. zavergiu.zavragiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zavragíu (pop.)
(za-vra-) s. m., art.
zavragíul; pl.
zavragíi, art.
zavragíii (-gi-ii)zavragiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZAVRAGÍU, zavragii, s. m. 1. Țigan nomad (ursar sau căldărar).
2. Scandalagiu. – Din
zavergiu.zavragiu (Dicționar de argou al limbii române, 2007)zavragiu, zavragii s. m. 1. țigan nomad
2. scandalagiu; huligan
zavragiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)zavragiu m.
1. cată-ceartă;
2. țigan căldărar. [În loc de
zarvagiu, derivațiune analogică din
zarvă].
zavragiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZAVRAGÍU, zavragii, s. m. 1. (
Pop.) Țigan nomad (ursar sau căldărar).
2. Scandalagiu. —
Cf. zavergiu.zavragiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)zavragíŭ m.,
-gĭoaĭcă f. (din
zavergiŭ).
Munt. Iron. Țigan vagabond cu căruța.