provocator (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROVOCATÓR, -OÁRE, provocatori, -oare, adj. Care provoacă, întărâtă, ațâță, incită, atacă; care atrage atenția asupra sa prin ținută, extravaganță, impertinență, obrăznicie; sfidător, obraznic. ♦ (Substantivat) Persoană care instigă la producerea unui act reprobabil. ♦ Care constituie cauza a ceva, care determină, care pricinuiește ceva. [
Var.: (
pop.)
provocătór, -oáre adj.] – Din
fr. provocateur.provocator (Dicționar de neologisme, 1986)PROVOCATÓR, -OÁRE adj. Care provoacă; provocant. ♦ Care îndeamnă la acțiuni nesocotite și necinstite. //
s.m. Cel care provoacă la luptă, la întrecere etc. [Var.
provocător, -oáre adj., s.m.f. / cf. fr.
provocateur, lat.
provocator].
provocator (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROVOCATÓR, -OÁRE I.
adj. care provoacă; provocant. ◊ ostentativ. II. s. m. f. cel care instigă. (< fr.
provocateur, lat.
provocator)
provocator (Dicționaru limbii românești, 1939)*provocatór, -oáre adj. (lat.
provocator). Care provoacă:
cuvînt, ton, aer provocator. Subst. Persoană care provoacă.
Agent provocator, polițist secret care se împrietenește cu hoțiĭ îndemnîndu-ĭ (provocîndu-ĭ) să facă acte pin [!] care să fie prinșĭ.
provocator (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)provocatór adj. m.,
pl. provocatóri; f. sg. și
pl. provocatoáre