cobalt - explicat in DEX

cobalt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COBÁLT s. n. Element chimic metalic foarte dur, alb-argintiu, întrebuințat la fabricarea unor oțeluri speciale, în radioterapie etc., iar sărurile sale la colorarea în albastru a obiectelor de sticlă, de porțelan etc. ♦ Vas, obiect de sticlă, de porțelan etc. colorat cu săruri de cobalt. [Acc. și: cóbalt] – Din fr. cobalt, germ. Kobalt.

cobalt (Dicționar de neologisme, 1986)
COBÁLT s.n. Metal alb-argintiu, mai dur decât fierul. [< fr. cobalt, cf. germ. Kobalt].

cobalt (Marele dicționar de neologisme, 2000)
COBÁLT/CÓBALT s. n. metal alb-argintiu, foarte dur, inalterabil la temperatura obișnuită, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, în radioterapie etc. (< fr. cobalt, germ. Kobalt)

cobalt (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
CÓBALT (‹ fr. {i}) s. n. Element chimic (Co; nr. at. 27, m. at. 58, p. t. 1.493ºC, p. f. 3.520ºC), metal alb-argintiu, foarte dur, inalterabil la temperatura obișnuită. În combinații funcționează în stările de valență 2 și 3. Este un element indispensabil vieții celulare și în special hematopoezei. Este întrebuințat în tehnică sub formă de aliaje, iar sub formă de săruri la colorarea în albastru a sticlei, porțelanurilor etc.; izotopul radioactiv cu număr de masă 60 este folosit în radioterapie, în radiografie și în industrie. A fost descoperit de chimistul suedez G. Brandt în 1735.

cobalt (Dicționaru limbii românești, 1939)
*cobált n., pl. urĭ (suedez kobalt, germ. kobalt, d. kobold, ĭazmă, vîlvă; stahie [!] din mină). Chim. Un fel de metal alb, irizat, dur și sfărămicĭos ale căruĭ combinațiunĭ se întrebuințează la albăstrirea sticleĭ și a porțelanuluĭ. E de doŭă orĭ maĭ tenace de cît feru, e bi- și e tetravalent. Nu se alterează în aer, dar se oxidează în apă. A fost descoperit la 1733 de Suedezu G. Brandt.

cobalt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!cóbalt s. n.; simb. Co

cobalt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cobalt n. metal alb, vârtos și fărâmicios, servind a albăstri sticla.

cobalt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CÓBALT s. n. Element chimic metalic foarte dur, alb-argintiu, folosit la fabricarea unor oțeluri speciale, în radioterapie etc., iar sărurile sale la colorarea în albastru a obiectelor de sticlă, de porțelan etc. ♦ Vas, obiect de sticlă, de porțelan etc. colorat cu săruri de cobalt. [Acc. și: cobált] — Din fr. cobalt, germ. Kobalt.