capăt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÁPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit
1, istov. ◊
Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊
Loc. adv. De la (sau
din) capăt = de la început.
În capăt =
a) în frunte;
b) exact, deplin.
Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊
Expr. La capătul lumii (sau
pământului) = foarte departe.
A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva.
A da de capăt = a duce la bun sfârșit.
A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută.
A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva.
Nici un capăt de ață = absolut nimic.
Până la (sau
într-)un capăt de ață = absolut tot.
2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din
pl. capete (<
lat. capita).