pac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PAC1 interj. 1. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură, de căderea unui obiect, de detunătura unei arme etc.
2. Cuvânt care sugerează rapiditatea, caracterul brusc și neașteptat al unei mișcări, al unei acțiuni etc. – Onomatopee.
pac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PAC2, pacuri, s. n. (
Reg.) Pachet (de tutun); legătură; ghem
1 – Din
germ. Pack.pac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pac interj. – Poc, buf, tronc (exprimă ideea de lovitură sau de acțiune bruscă). –
Var. paf. Creație expresivă,
cf. poc și
it. pacchiare „a pocni”,
fr. paf. –
Der. paca-paca, interj. (arată zgomotul ritmic al unui mecanism în funcțiune),
cf. tic-tac; păcănit, s. n. (zgomot ritmic);
păcănitoare, s. f. (castanietă);
păcăli, vb. (a înșela, a amăgi), cu
suf. expresiv -
li (pentru tranziția semantică de la „plesnitură” la „capcană”,
cf. sp. chasquear; der. admisă mai înainte, de la numele propriu
Păcală, este insuficientă, căci nici acest nume nu are o explicație cunoscută; relația sugerată de Pușcariu,
Dacor., I, 237-9 cu
sl. pokaljati „a încălzi ușor”,
cf. căli, nu este satisfăcătoare din punct de vedere semantic);
păcală, s. f. (înșelare, vicleșug);
Păcală, s. m. (personaj din mitologia populară care incarnează gluma și toate vicleniile care rezultă dintr-o simplitate prefăcută, ca
Patelin sau Till Eulenspiegel);
păcăleală, s. f. (înșelăciune);
păcălici, s. m. (înșelător, trișor);
păcălitor, adj. (înșelător);
păcălitură, s. f. (festă, renghi). – Din
rom. provine
săs. pokelin „a păcăli”.
pac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pac (pácuri), s. n. – Pachet, legătură.
Germ. Pack (Tiktin). Se zice mai ales despre pachetele de țigări și despre gheme (de ață, de bumbac etc.). Este dubletul lui
pașcă, s. f. (
Mold., pachet de țigări), din
germ., prin intermediul
rus. pačka, și al lui
pacioc, s. n. (
Mold., pachet de tutun), probabil prin
rut.;
paclă, s. f. (Banat, pachet de țigări), cu
suf. dim. germ. -el, în loc de
-lein, caracteristic
săs. și bavarez (W. Henzen,
Deutsche Wortbildung, Tübingen 1957, p. 146);
patvagon, s. n. (vagon de marfă), din
germ. Packwagen.pac (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pac n., pl.
urĭ (germ.
pack. V.
pașcă).
Pop. Pachet mic de tutun, de ață ș. a.
pac (Dicționaru limbii românești, 1939)2) pac interj. care arată: 1. ceva sosit orĭ oferit subit:
pac și el la masă, pac o sută de francĭ!, 2. sunetu uneĭ loviturĭ de pușcă:
din partea dușmanilor se auzea „pac! pac!”. V.
paca-paca, paf, poc, păcănesc.pac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pac1/
pac-pác interj.pac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pac2 (
reg.)
s. n.,
pl. pácuripac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pac n. Mold. pachet:
un pac de tutun. [Nemț. PACK].
pac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PAC1 interj. 1. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură, de căderea unui obiect, de detunătura unei arme etc.
2. Cuvânt care sugerează rapiditatea, caracterul brusc și neașteptat al unei mișcări, al unei acțiuni etc. — Onomatopee.