horaiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HORÁIȚĂ, horaițe, s. f. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale. [
Pr.:
-ra-i-] –
Et. nec.horaiță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)horáiță (horáițe), s. f. – Drum, cale. Origine necunoscută. În
Trans. de Nord. După Scriban, în legătură cu
rut. gorá „munte”.
horaiță (Dicționaru limbii românești, 1939)horáiță f., pl.
e (cp. cu rut.
gorá pron.
horá, munte).
Nord. Coclaurĭ.
horaiță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)horáiță, horaițe, horăiți, s.f. –
1. Uliță: „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu 1999: 385; Ieud).
2. Coclaur, vâlcea (Calendar 2007; Finteuș). Termen atestat doar în nordul Trans. – Et. nec. (MDA).
horaiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)horáiță (
reg.)
(-ra-i-) s. f.,
g.-d. art. horáiței; pl. horáițe