hibă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HÍBĂ, hibe, s. f. (
Reg.) Defect, cusur. – Din
magh. hiba.hibă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)híbă (híbe), s. f. – (
Trans.) Cusur, defect.
Mag. hiba (DAR). –
Der. hibaș, adj. (defectuos). Din aceeași familie face parte
hie, s. f. (lipsă, nevoie), din
mag. hi.hibă (Dicționaru limbii românești, 1939)híbă f., pl.
e (ung.
hiba, a. î., de unde și slovac. rut.
hiba, Bern. 1, 412).
Trans. Rar în Mold. Munt. Defect, cusur. Neajuns, neplăcere:
cu el n´am hibă. Grijă, habar, păsare:
n´am hibă (nu-mĭ pasă),
am o hibă (am o grijă). – În Ĭal.
ibă.hibă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)híbă, -e, s.f. – Cusur, defect: „Că în ceasu' ce-o născut / Nicio hibă n-o avut” (Ștețco 1990: 76). – Din magh. hiba „greșeală, eroare; defect„. Cf. germ. Hieb „lovitură, crestătură” (Țurcanu 2005).
hibă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)híbă (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. híbei; pl. híbe