hiat - explicat in DEX



hiat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at.Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

hiat (Dicționar de neologisme, 1986)
HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare). 2. (Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron. hi-at, var. hiatus s.n. / < fr. hiatus, lat. hiatus, cf. hiare – a căsca].

hiat (Marele dicționar de neologisme, 2000)
HIÁT s. n. 1. întâlnire a două vocale din același cuvânt sau din cuvinte alăturate care nu formează un diftong. 2. (anat.) spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. 3. lacună într-o lucrare; întrerupere. ◊ moment într-o piesă de teatru în care rămâne scena goală; (fig.) pauză, gol. (< fr., lat. hiatus)

hiat (Dicționaru limbii românești, 1939)
*hiát n., pl. e (lat. hiatus, d. hiare, a ținea gura deschisă. V. adint, casc, dehiscent, haos). Gram. Întîlnire a doŭă vocale, ca: a o aduce. – Unele limbĭ evită hiatu, maĭ ales în poezie, considerîndu-l ca neplăcut urechiĭ. L. rom. îl tolerează foarte mult.

hiat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
hiát s. n., pl. hiáturi

hiat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
hiat n. sunet neplăcut produs (în poezie) prin întâlnirea a două vocale.

Alte cuvinte din DEX

HIALOPLASMA HIALOID HIALOGRAFIE « »HIATAL HIATUS HIBA