hiat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite.
2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [
Pr.:
hi-at. –
Var.:
hiátus s. n.] – Din
fr.,
lat. hiatus.hiat (Dicționar de neologisme, 1986)HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare).
2. (
Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron.
hi-at, var.
hiatus s.n. / < fr.
hiatus, lat.
hiatus, cf.
hiare – a căsca].
hiat (Marele dicționar de neologisme, 2000)HIÁT s. n. 1. întâlnire a două vocale din același cuvânt sau din cuvinte alăturate care nu formează un diftong. 2. (anat.) spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. 3. lacună într-o lucrare; întrerupere. ◊ moment într-o piesă de teatru în care rămâne scena goală; (fig.) pauză, gol. (< fr., lat.
hiatus)
hiat (Dicționaru limbii românești, 1939)*hiát n., pl.
e (lat.
hiatus, d.
hiare, a ținea gura deschisă. V.
adint, casc, dehiscent, haos).
Gram. Întîlnire a doŭă vocale, ca:
a o aduce. – Unele limbĭ evită hiatu, maĭ ales în poezie, considerîndu-l ca neplăcut urechiĭ. L. rom. îl tolerează foarte mult.
hiat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hiát s. n.,
pl. hiáturihiat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hiat n. sunet neplăcut produs (în poezie) prin întâlnirea a două vocale.