cumpăt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚMPĂT, s. n. 1. Echilibru sufletesc, judecată dreaptă, stăpânire de sine; cumpătare.
2. (Rar) încercare grea la care este supus cineva.
3. (
Înv.; în
expr.)
Pe sub cumpăt = pe ascuns; cu vicleșug. –
Lat. compitus (= computus „socoteală”).
cumpăt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cumpăt (-pete), s. n. –
1. Măsură, moderație, cumpătare. –
2. Prudență, tact. –
3. Sobrietate. –
4. Ordine, aranjare.
Lat. cumpŭtum „calcul, socoteală”, probabil pe baza unei
var. vulg., *
compĭtum (Philippide,
Principii, 44; Șeineanu,
Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658);
cf. alb. kupëtoń „a observa”. Încercarea lui Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 680 și DAR (
cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la
lat. compitum „răscruce” nu pare potrivită, și se bazează pe o evoluție semantică, improbabilă, plecîndu-se de la expresia
a sta în cumpăt „a șovăi”, rară și datorată cu siguranță unei confuzii cu
a sta în cumpănă. Rezultatul
u aton ›
ă este rar, însă nu inexplicabil,
cf. păi ‹
post. Este de asemenea posibil ca
cumpăt să fie simplu deverbal al cuvîntului următor. –
Der. cumpăta, vb. (a dispune, a organiza, a modera; a potoli, a liniști, a împăca; a reduce; a da impus; a sfătui, a îndemna);
cumpătare, s. f. (
înv., moderație, sobrietate);
necumpătat, adj. (exagerat, excesiv);
necumpătare, s. f. (exces).
cumpăt (Dicționaru limbii românești, 1939)cúmpăt n., pl. inuz.
ete (ca și it.
cómpito, datorie, obligațiune, vine d. lat.
cómpitum, răspîntie, adică „a te opri la răspîntie, a prevedea”, infl. de
cómputus, socoteală). Moderațiune, măsură, tact, sînge rece, prezență de spirit, curaj.
A-țĭ păstra cumpătu, a-țĭ păstra liniștea sufletească, a nu te enerva.
A-țĭ perde [!] cumpătu, a-țĭ perde răbdarea orĭ curaju.
Vechĭ. Cu cumpăt bun, cu socoteală.
Fără cumpăt, fără sfială.
Pe supt [!] cumpăt, pe ascuns.
cumpăt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúmpăt s. n.cumpăt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cumpăt n.
1. stare de echilibru a sufletului:
a-și pierde cumpătul; 2. măsură, moderațiune:
fără cumpăt; pe sub cumpăt, într’ascuns, pe furiș. [Lat. COMPUTUS, socoteală (evoluțiune metaforică analogă lui
seamă, care însemnează deopotrivă socoteală și reflexiune)].
cumpăt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚMPĂT s. n. 1. Echilibru sufletesc, judecată dreaptă, stăpânire de sine; cumpătare.
2. (Rar) Încercare grea la care este supus cineva.
3. (
Înv.; în
expr.)
Pe sub cumpăt = pe ascuns; cu vicleșug. —
Lat. compitus (= computus „socoteală”).