cumpănă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o bârnă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greutate pentru echilibru și la celălalt o găleată, cu ajutorul căruia se scoate apa din fântână.
2. Cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale și o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ◊
Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme.
A trage (greu) în cumpănă = a avea importanță (mare).
A fi (sau
a sta)
în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărâri. (
Înv.)
A pune (pe cineva)
în cumpănă = a pune (pe cineva) în încurcătură. ♦ Echilibru. ◊
Loc. adj. și adv. (Despre arme)
În cumpănă = în cumpănire. ◊
Expr. A ține (ceva)
în cumpănă = a ține ceva în poziție suspendată, făcând să balanseze. ♦
Fig. Limită, măsură; moderație.
Trebuie să aibă omul, în ființa lui, buna cumpănă a înțelepciunii. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. ♦ Una dintre constelațiile zodiacului, reprezentată printr-o balanță.
4. (În sintagmele)
Cumpăna apelor sau
cumpănă de ape = punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul dintre cele două versante.
Cumpăna nopții = miezul nopții.
5. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale sau verticale a unui obiect; nivelă cu bulă de aer.
6. Fig. Soartă (rea); primejdie, nenorocire; încercare la care este supus cineva. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. – Din
sl. konpona.cumpănă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúmpănă (cúmpene), s. f. –
1. Balanță, cîntar. –
2. Balanță, constelație. –
3. Cantitate de brînză ce reprezintă cîștigul propietarului unei turme. –
4. Așchie. –
5. Pîrghie. –
6. Targă, brancardă. –
7. Dispozitiv de scos apa din fîntînă. –
8. Balansoar, culisă. –
9. Pendulă. –
10. Orcic, cruce. –
11. Greutate cu plumb. –
12. Echilibru, echidistanță. –
13. Ponderație, cumpătare. –
14. Margine, limită, frontieră. –
15. Linia despărțitoare a apelor. –
16. Șovăială, bîlbîială, năuceală. –
17. Pericol, necaz, belea.
Sl. kǫpona, din
lat. campana (Miklosich,
Slaw. Elem., 27; Miklosich,
Lexicon, 329; Cihac, II, 87; Byhan 314; Berneker 600; Conev 78),
cf. bg. kăpona, alb. kumpóna. Der. directă din
lat. (Schuchardt,
Vokalismus, III, 51; Șeineanu,
Semasiol., 181), nu este posibilă,
cf. Densusianu,
Rom., XXXIII, 277. –
Der. cumpăni, vb. (a cîntări; a echilibra, a egala; a compara, a pune în balanță, a confrunta;
refl., a se asemăna, a fi la fel; a considera, a aprecia; a măsura, a calcula; a trece dincolo de zenit, a începe să coboare; a fi în echilbru instabil;
refl., a intenționa, a se gîndi la, a plănui;
refl., a oscila, a fluctua;
refl., a șovăi, a se îndoi, a oscila; a sta în echilibru; a contrabalansa, a echilibra);
cumpănitor, adj. (care cumpănește);
cumpăneală, s. f. (echilibru, cumpănire, chibzuială);
descumpăni, vb. (a dezechilibra);
necumpănit, adj. (nechibzuit);
precumpănitor, adj. (decisiv, determinant). După Edelspacher 17, din
rom. provine
mag. kompona.cumpănă (Dicționaru limbii românești, 1939)cúmpănă f., pl.
ene și rar
enĭ (vsl.
kompona, cumpănă,
kamŭbanŭ, clopot, d. lat.
campána, clopot; bg.
kypona, cumpănă, ung.
kompona, alb.
kumbonă). Balanță (cantar [!]) cu doŭă discurĭ:
a trage greŭ la (saŭ
în)
cumpănă. Pîrghie de rîdicat [!] greutățĭ, ca la fîntînĭ în România. Fir c´o greutate la capăt cu care zidariĭ verifică dacă un zid e vertical. Nivel de constatat dacă un plan e orizontal.
Mold. nord. Gură de zmeŭ.
A sta în cumpănă, a șovăi, a fi nehotărît.
A fi în cumpănă, a te afla în primejdie.
Timpurĭ de grea cumpănă, timpurĭ critice, pline de primejdiĭ.
Cumpăna nopțiĭ, mezu [!] nopțiĭ. V.
cumpăt și
îndreptar.cumpănă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúmpănă s. f.,
g.-d. art. cúmpenei; pl. cúmpenecumpănă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cumpănă f.
1. balanță:
a trage greu la cumpănă; 2. pârghie de ridicat greutăți:
cumpănă de fântână; 3. vârtejul unei mori de vânt;
4. culmea unei case țărănești;
5. unealta zidarilor;
6. fig. echilibru, nehotărîre:
a stă în cumpănă; 7. fig. moment deciziv, primejdie:
în vremi de grea cumpănă; chiar din cumpăna morții sănătos îl ridică PANN. [Slav. KOPONA].
cumpănă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o bârnă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greutate pentru echilibru și la celălalt o găleată, cu ajutorul căruia se scoate apa din fântână.
2. Cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale și o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ◊
Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme.
A trage (greu) în cumpănă = a avea importanță (mare).
A fi (sau
a sta)
în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărâri. (
Înv.)
A pune (pe cineva)
în cumpănă = a pune (pe cineva) în încurcătură. ♦ Echilibru. ◊
Loc. adj. și adv. (Despre arme)
În cumpănă = în cumpănire. ◊
Expr. A ține (ceva)
în cumpănă = a ține ceva în poziție suspendată, făcând să balanseze. ♦
Fig. Limită, măsură; moderație.
Trebuie să aibă omul, în ființa lui, buna cumpănă a înțelepciunii. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. ♦ Una dintre constelațiile zodiacului, reprezentată printr-o balanță.
4. (În sintagmele)
Cumpăna apelor sau
cumpănă de ape = punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul dintre cele două versante.
Cumpăna nopții = miezul nopții.
5. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale sau verticale a unui obiect; nivelă cu bulă de aer.
6. Fig. Soartă (rea); primejdie, nenorocire; încercare la care este supus cineva. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. — Din
sl. konpona.