vechi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊
Lumea veche =
a) societate dispărută sau pe cale de dispariție;
b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate;
c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute până la descoperirea Americii.
Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust, alterat, stricat.
2. Care a fost întrebuințat mult și este stricat, uzat.
3. (Rar) Bătrân. ♦
Fig. Îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de mult o profesiune.
4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme.
5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent.
6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊
Loc. adj. și adv. (
Înv.)
Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuințează, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. –
Lat. pop. veclus (=
vetulus).
vechi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)véchi (-che), adj. – Care durează de mult, antic.
Mr.,
megl. vecl’u. Lat. vĕclus, formă populară în loc de
vĕtŭlus (Diez, I, 440; Cipariu,
Gram., 47; Pușcariu 1868; REW 9291),
cf. vegl. vieklo, it. vecchio, prov. vielh, fr. vieil, sp. viejo, port. vehl. –
Der. învechi (
var. înv. vechi),
vb. refl. (a deveni vechi; a se uza, a se strica);
vechime, s. f. (antichitate, timpuri vechi);
vechitură, s. f. (antichitate; lucru vechi);
vechie, s. f. (antichitate);
străvechi, adj. (antic, durabil),
cf. it. travecchiezza.vechi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vechi adj. m., f.
véche, art.
véchea, g.-d. art.
véchii; pl. m. și f.
vechi; art. m.
véchiivechi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊
Lumea veche =
a) societate dispărută sau pe cale de dispariție;
b) Antichitate; țările, locuitorii din Antichitate;
c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia și Africa) cunoscute până la descoperirea Americii.
Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri îndepărtate; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de prea multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust; alterat, stricat.
2. Care a fost folosit mult și este stricat, uzat.
3. (Rar) Bătrân. ♦
Fig. îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de multă vreme o profesie.
4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme.
5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent; fost.
6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊
Loc. adj. și adv. (
înv.)
Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai folosește, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. —
Lat. pop. veclus (=
vetulus).
vechĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)vechĭ, -che adj., pl. m. și f.
vechĭ (lat. pop.
vĕclus, din
*vetlus, vétulus, dim. d.
vĕtus, véteris, vechĭ; it.
vecchio, pv.
vielh, fr.
vieux, cat.
vell, sp.
viejo, pg.
velh. P.
tl = cl, cp. cu
așchie, aclaz, coclesc. V.
vătuĭ, bătrîn). Care e de mult timp (de maĭ multe zile, anĭ, secule [!], evurĭ):
jurnal vechĭ, vin vechĭ, casă veche, prieten vechĭ, obiceĭ vechĭ, oraș vechĭ, popor vechĭ. Uzat, stricat de vechime:
haĭne vechĭ. V.
antic, bătrîn.