veacă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)veácă (véci), s. f. –
1. Cerc, inel de lemn, mai ales la roata morii sau la sită. –
2. Cingătoare. –
3. Bordură, chenar, margine. –
4. Formă, tipar.
Sl. (
rus.)
vĕko „vas din scoarță” (Candrea). În
Olt. și
Trans. –
Der. veșcă, s. f. (cerc, inel), din
sl. vĕčko (Cihac, II, 454; Tiktin),
cf. pol. wiecko, mag. véska „ladă”;
văcălie (
var. vășcălie),
s. f. (cerc, cingătoare; margine; ciuperci, Fomes pinicola, Trametes suaveolens, Polyporus betulinus), de la
veacă cu
suf. -
lie, și
var. contaminată cu
veșcă. Bășcălie, s. f. (glumă de prost gust) ar putea fi același cuvînt. – Din
rom. provine
rut. vakelija, vekelija „iască”.
veacă (Dicționaru limbii românești, 1939)veácă, V.
veșcă.