scurt - explicat in DEX

scurt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

scurt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
scurt (-tă), adj. – 1. De lungime mică. – 2. De durată mică. – 3. Concis, rezumat. – 4. Mic, jos, de înălțime mică. – Mr. șcurtu, istr. scurt. Lat. cŭrtus sau *excŭrtus (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 463; REW 2421), cf. it. (s)corto, alb. škurtë, prov. cort, fr. court, cat. curt, sp. corto, port. curto. Sunetul s- este, de obicei, explicat pornind de la excŭrtāre; dar ar putea fi și de origine expresivă, cel puțin în rom. În mr. pare să depindă de alb.; cf. alb. Skortull, toponim (Jokl, BA, IV, 195), care provine în mod sigur din rom. Der. scurtă, s. f. (varice la subțioară, inflamație, tumoare; capă, mantou scurt; Trans., pai mic; pai pentru a trage la sorți); curta, vb. (Banat, a tăia lemne); scurta, vb. (a tăia, a face mai scurt; a micșora, a concentra; a merge direct), din excŭrtāre, cuvînt vulgar și tîrziu (Niermeyer 390), cf. alb. škurtoń (Meyer 217; Philippide, II, 640), calabr. scurtare (cf. REW 2994); scurtătură, s. f. (lemn, băț scurt, retevei); scurtime, s. f. (însușirea de a fi scurt); scurteică, s. f. (cațaveică, scurtă de blană, haină de stofă pentru femei); prescurta, vb. (a abrevia), după germ. verkürzen. – Din rom. provin bg. skurtejka (Capidan, Raporturile, 224; Bernard 38), sb. škurteljka, stuteljka.

scurt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
scurt adj. m., pl. scurți; f. scúrtă, pl. scúrte

scurt (Dicționaru limbii românești, 1939)
scurt, -ă adj. (lat. cŭrtus, scurt, ca sturz, din turdus; it. sp. corto, pv. cat. cort, fr. court, pg. curto. Prosteza luĭ s nu vine numaĭ de cit d. scurtez. V. șorț). Care nu e lung (în spatiŭ): drum, convoĭ, fir, suman scurt; vedere scurtă. Scund, de statură mică: om scurt. De puțină durată (care se șfîrșește saĭ se rostește în puțin timp): călătorie, vorbă, vocală scurtă. Scurt de vedere, miop. Scurt la minte, prost. A lua (a apuca) pe cineva din scurt (pin aluz. la frîne), a-ĭ pune întrebărĭ silindu-l să mărturisească vina. A ținea din scurt, a nu lăsa să zburde după plac, a nu lăsa frîu liber. Par’că numaĭ un cîne-ĭ scurt de coadă, parćă numaĭ un singur om saŭ lucru e așa, par’că nu se maĭ găsește (de ex., ar zice un hoț) un lucru ca cel perdut de tine? Scurt și cuprinzător, cu puține vorbe, dar plin de înțeles orĭ de energie (vorbind de un ordin, o declarațiune). În scurt (fr. bref), ca să mă exprim pe scurt, ca să nu lungesc vorba: în scurt, era un șarlatan. Pe scurt, prescurtînd cu vorba: să-țĭ spun pe scurt ce a fost. În scurt timp, în puțin timp, curînd: în scurt timp s’a și ivit.

scurt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
scurt a. 1. de puțină lungime: rochie scurtă; 2. la mică distanță: vedere scurtă; 3. care nu ține mult: vieață scurtă; 4. puțin: vorbă scurtă; 5. Gram. care se rostește iute: vocale scurte. [Abstras din scurtà]. ║ adv. într’o vorbă; a apuca (ținea) de scurt, a observa de aproape. ║ n. scurtime: n’avem în scurtul vieței nici timpul de sperat AL.

scurt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SCURT, -Ă, scurți, -te, adj., adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ◊ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fară multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. — Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).