pupa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUPÁ, pup, vb. I. (
Fam.)
1. Tranz. și
refl. recipr. A (se) săruta. ◊
Expr. (
Tranz.)
A pupa în bot (pe cineva) = a linguși, a adula (pe cineva). (
Refl. recipr.)
A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a se afla în relații de intimitate cu cineva.
2. Tranz. (Mai ales în construcții negative) A ajunge să obțină ceva râvnit; a dobândi.
Nu mai pupi tu plimbare. –
Lat. *puppare.pupa (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pupa, pup I. v. t. 1. a săruta
2. (mai ales în construcții negative) a ajunge să obțină ceva; a dobândi
II. v. r. a se săruta
pupa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pupá (a ~) (
fam.)
vb.,
ind. prez. 3
púpăpupà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pupà v.
1. fam. a săruta pe față, pe frunte:
unchiașul și baba pupară pe Făt-frumos și pe o parte și pe alta, iar el le sărută mâinile ISP.;
2. a căpăta gratuit:
tu dela vizirul tot nu pupai bani PANN;
toți au pupat duba ISP. [Termen copilăresc pentru sărutat, probabil de origină imitativă (cf.
țoc)].