mont (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONT, monturi, s. n. Parte care rămâne după amputarea unei mâini sau a unui picior; ciot. ♦ Capăt proeminent al unui os sau al unei articulații;
spec. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior. – Din
bont.mont (Dicționar de neologisme, 1986)MONT s.n. (
Geol.) Formă de relief din jurasic, reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. [< fr.
mont, cf. lat.
mons – munte].
mont (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONT s. n. 1. formă de relief reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. 2. proeminență patologică a unui os, a unei articulații. (< fr.
mont)
mont (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mont (mónturi), s. n. –
1. Capăt al unui obiect, mai ales a unui membru scurtat; ciot. –
2. Vîrf, buric de deget. –
3. Rest, reziduu, rebut.
Var. expresivă din
bont (Scriban).
Der. din
mag. mont „tescovină, foloștină” (Drăganu,
Dacor., VIII, 136) s-ar putea da numai pentru ultimul sens al cuvîntului.
Cf. mot-.mont (Dicționaru limbii românești, 1939)mont n., pl.
urĭ (var. din
bont). Proeminență produsă de un os la picĭor, la mînă orĭ la față.
mont (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mont, -uri, s.n. –
1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte.
2. Rest, reziduu, rebut. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad (ALR 1971: 462). Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); Grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). – Din magh. mont „tescovină” (Drăganu cf. DER, MDA).
mont (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mont s. n.,
pl. mónturi