ciolpan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOLPÁN, ciolpani, s. m. (
Pop.) Trunchi de arbore fără crengi (și uscat), rămas în pământ; arbore rupt de vânt; arbore bătrân. –
Et. nec.ciolpan (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ciolpán (ciulpán), ciolpáni, s.m. (pop.)
1. trunchi de arbore fără crengi, uscat și rămas la pământ; arbore rupt de vânt; arbore bătrân; cioată, ciung, ciompleu, ciomp.
2. picior, crac.
3. om mare și diform.
ciolpan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciolpán (ciolpáni), s. m. – Trunchi de copac; se spune mai ales despre partea de jos a copacului căzut, care rămîne cu rădăcina. –
Var. ciulpan, ciorpan. Probabil din
sl. čerpŭ „așchie, bucățică de lemn.” Din aceeași rădăcină derivă
ciorpec, s. n. (scîndurică negeluită pentru acoperișuri),
cf. Berneker 147 și DAR.
ciolpan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciolpán (
pop.)
s. m.,
pl. ciolpániciolpan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciolpan n. trunchiu rămas în pământ, ale cărui ramuri au fost rupte de vânt sau putrezite prin vechime:
la craca ciolpanului, la cuibul șoimanului POP. [Dintr’un primitiv
ciop, trunchiu (cf.
ciopârtă)].
ciolpan (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOLPÁN, ciolpani, s. m. (
Pop.) Trunchi de arbore fără crengi (și uscat), rămas în pământ; arbore rupt de vânt; arbore bătrân. —
Et. nec.cĭolpan (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭolpán (sud) și
cĭorcán (nord) m. (cp. cu turc.
colpa, stîngacĭ). Copac uscat, osiac (rev. I. Crg. 4, 390).
Îșĭ cunoaște cĭoara cĭolpanu, se zice despre un om cînd trage la teapă [!] orĭ despre un copil cînd se arată vrednic de tată-su.
Fig. Iron. Om înalt și slab, cocîrlă. V.
butuc, cĭump, hașcă.