bili (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bilí (-lésc), vb. –
1. A albi, a spăla rufele. –
2. (
Refl.) A se sulemeni, a se albi la față. –
Var. (
Mold.)
ghili. Mr. bilire. Sl. bĕliti, de la
bĕlŭ „alb” (Cihac; Miklosich,
Slaw. Elem., 16),
cf. bg. bĕlĕjă, sb. bjeliti, slov.,
ceh. bĕliti, rut. biliti. A fost considerat în mod greșit dublet al lui
beli. Der. bileală, ghileală, s. f. (alb de plumb, ceruză);
bilit, ghilit, s. n. (spălat, acțiunea
vb. a spăla);
bilitor, s. m. (spălător);
bilitoare, ghilitoare, s. f. (spălătoreasă; spălător).
bili (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. și refl. –
1. A (se) albi.
2. A înălbi pânza țesută în război, prin spălare repetată și uscare la soare (ALR 1971: 514): „Și pe când o întins mai bine cânepa și o bdilea…” (Bilțiu 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ „alb” (Cihac cf. DER), cf. ucr. biliti.
bilì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bilì (ghilì) Mold. v.
1. a nălbi (pânza);
2. a-și drege fața, a se sulemeni. [Ceh. BILITI (BĔLITI), a albi; v.
beli].