țugui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc;
p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. –
Et. nec.țugui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țugúi s. n.,
pl. țugúiețuguĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) țugúĭ n., pl.
ĭe (rudă cu
cucuĭ, gurguĭ, cu
țaglă, țiglă, cu bg.
cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu
glugă, cĭocălăŭ și
țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură:
țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și
țuțuĭ.țuguĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) țugúĭ și
-ĭéz, a
-á v. tr. (d.
țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ:
Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și
țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.
țugui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚUGÚI, țugui, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc;
p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. [
Prez. ind. și:
țuguiez] —
Et. nec.